Adhara part II

Adhara nu renuntase niciodata la ideile sale de-a dreptul stupide. Tinea cu dintii de tot ce spunea, de tot de promitea sau propunea. Era prea incapatanata, prea orgolioasa, “superlativul cuvantului “sine” ”  o mai numeau prietenele sale cand incercau sa o tachineze.

…si a dat si peste ea acel virus incurabil si nenorocit, pe care ea o numea  “dezgust”, iar altii “dragoste”…

Era o zi prea friguroasa, o ianuarie dura cu o ceata densa . Totul se intamplase  undeva in jurul amiezii, in centrul metropolei pustii . Prea entuziasmata de noua ei achizitie,Adhara  alerga ca o vulpita, traversand pe culoarea rosie a semaforului  fredonand referenul ei preferat de la Zaz si fluturand sacosa cu ghetele noi... Si atunci s-a intamplat.

Un individ  - asa numea ea persoanele atractive – a dat peste ea, rasturnand-o de-a binelea pe trotuar...defapt ea a dat peste el ... Ea, evident nu avea nici o vina, doar nu alerga ca o bezmetica fara noima si fara sa tina cont de vreo regula.Tipase cat o tineau plamanii. Dar ceata a anihilat privirile  si  tipetele ei groaznice.Asa ca zambea. Larg  si intens. Dar doar pentru o secunda, dupa care incepuse analiza. . . Insa nu inainte de alta promisiune stupida spusa in mintea ei: “Al meu va fi!”

                (In capul ei se declansau sute de teorii, statistici, prezumtii si alte banalitati. Iar daca e sa fim onesti, care sunt sansele sa te indragostesti de o persoana in care te izbesti ca un tanc? Care sunt sansele sa ramai cu persoana in care te trantesti cu toata puterea  din neatentie,  intreaga ta viata? Statisticile ar zice 0,1%  - si ar zice asta doar pentru ca studiul nu ar fi fost facut vreodata si ar trebui sa raspunda psihologi celebrii si sociologi iscusiti - sau pentru ca esantionul pe care s-a aplicat studiul ar fi fost intreaga populatia a Terrei. Preferabil ar fi insa sa nu stie asta Adhara si sa creada in neadevar pur. )

                In ceata intensa se vedeau doar doua siluete negre speriate care se transformasera in statui. Ea zambea. Adhara zambea cam rar, dar era convinsa ca nu se vede de ceata, de aceea prinse curaj – iar acest lucru era doar in mintea ei incetosata.

                Un individ creol, cu prea mult sine -  ranji , dupa care stramba din nas. Avea un nas mic si dulce cu un punct maro pe partea stanga - “Doamne , sper sa nu fie mizerie” – sopti Adhara, par cret si des, tuns scurt candva, crescut haotic de culoarea castanelor prea coapte si buze carnoase, foarte aproape de cele pe care nu ai cum sa nu le musti din prima, gandi ea ca fulgerul ! “As fi ridicola!” sopti ea si analiza mai departe.

-          Ce tot vorbesti acolo?intreba iritat el

Insa ea avea o teama de cuvinte, care oricum o duceau sa nu fie inteleasa, ce sa ii fi spus, ca ii place bratara masiva de piele de pe mana lui stanga?

... 

-          Imi place bratara ta, de piele, e asa de masculina! terminase fraza ranjind.

-          Poftim? Aaa, te iert ca m-ai doborat, o zi buna! si dadu sa plece.

Adhara a ramas socata. So-ca-ta!

-          Poftim? Mi-am rupt sacosa, mi-am luxat glezna din cauza ta si totusi eu sunt cea care iti face complimente! Arogantule! Pa, si  bine… o zi buna!

Socat, cascand ochii el raspunse :

-          Eu – eu ce?

-          Unde mergi ? intreba revoltata Adhara ca sa il bulverseze

-          Acasa. Dar stai putin de ce? Tu unde mergi? De ce ma intrebi?

Inducandu-l in si mai mare eroare , stramba din nas si raspunse jignita:

-          In acea directie, arata cu mana ca o copila, si va trebui sa ma ajuti, mi-ai rupt sacosa. Imi dai putin bratara? Defapt mi-o dai mie? Uite ce bine imi vine. Tie iti place sa dormi? Eu ador sa dorm! Te scobesti in nas ? Des? Eu urasc zacusca. E ca o voma, nu crezi?

In cel mai urat mod a strambat din fata aceea adorabila, poate intr-un mod dragalas. Dar s-a facut urat. Era bulversat si nestiutor. Nu stiu la ce se gandea in acele moment, dar  cu siguranta mi-ar fi fost  frica sa il intreb.

-          Esti cam urat asa, cand te strambi. Dar stai linistit, nu ma supar.

El bufni in ras si facuse iar narile mari, chiar daca ii zise inainte cu cateva secunde Adhara ca nu ii place.

A urmat o plimbare lunga … nu stiu exact ce s-a intamplat, pentru ca si ceea ce stiu, stiu de la el. Adhara mi-a spus o poveste stintifico – fantastica despre acea zi. Asa ca tind sa cred ca aceasta este varianta reala. Evident era data de 13. Uitasem sa mentionez “norocul” Adharei. Asta a fost pentru ea iubirea, un lucru marunt, intens si plin de .... incarcare. Apoi a disparut.

Intoxicată

Cerul e o portocala imensa, imbibata in apa dura a marii.
Combinatia ciudata a culorilor imi da fiori. Stomacul mi se intoarce pe dos. Lacrimez, ca in ultimele cateva zile. Daca am ceva? Nimic. Nu am nimic. As zambi daca mi s-ar cere.
El e singurul care mai e langa mine...si imi incalzeste picioarele cu stufosenia lui. Toarce. Sta cu ochii inchisi. Si ne gandim noi amandoi la realele probleme ale lumii... oare exista?

Doare...ma doare tot ce misca. Vantul ma usca, ploapele ma ustura, mainile imi tremura si trag tare din tigara - in memoria noastra. Sa se intoarca vremurile acelea!
Fă sa se intoarca!
...
Si am in minte imaginea ta  nervoasa. Fumezi ca un turbat... fumeaza dragul meu. Fumeaza pana ramai fara suflet, fara aer, fara plamani, fumeaza pana simti ca se termina fiinta ta! Dupa care, mai aprinde o tigara si fumeaza-ma si pe mine, fumeaza-mi viata, buzele si corpul!

Adhara part.I

Adhara

1.

***

Se facuse deja toamna...era vara aceea tarzie pe care nici dupa 24 de ani nu am uitat-o. O tin minte cu multa precizie si acuratete. Adhara avea 24 de ani si 5 luni impliniti pe atunci si era convinsa ca poate cuceri lumea. O si facea usor, usor, cu planuri bine puse la punct si gandite exagerat.

Se simtea cea mai frumoasa pe vremea aceea pentru ca avea la ea tot ce isi dorea un barbat. Locuia intr-o camera din centrul unui oras suprapopulat - In chirie. Oglina cu masuță si scaunul cu tapiterie cu efecte florale erau cele mai bune prietene ale ei... Gramada de rujuri aruncate pe masa, semi adormite, de diferite nuante se odihneau langa ojele uscate. Insa nimeni nu se intelegea cu paleta de farduri de 70 de culori. Nimeni, dar nimeni. Nici macar ele intre ele nu se suportau. Decurgea acolo un razboi antic, de cand s-au intalnit toate. Dar Adharei nici ca ii păsa.

Nu ii pasa de nimic, de nimeni, niciodata! Singura fiinta de care era atasata câtuși de putin era ea insasi, insa nici de ea nu era multumita tot timpul - ba mai mult, cam nicio data!

Adhara era cea mai rebela persoana pe care am cunoscut-o vreodata...(si trebuie sa recunosc ca nici eu nu o cunosteam indeajuns). Era de o eleganta rara,dar si  sarcastica, avea multa feminitate in ea, iar asta se citea pe gesturile ei rare, rafinate si delicata.Toate astea se intamplau cand era tratata ca atare de lumea de sus...In rest, foarte apucata, iar despre orgoliul ei prefer sa nu va povestesc. ”Mâță” o alintau pe vremea cand iesea la terasele fancy sa comenteze ”marfa”. Incepea sa vorbeasca... si nu se mai oprea. Adeseori ii mai spuneam si eu  ”scuza-ma ca te intrerup” ca sa imi exprim parerea si primeam aproximativ 4 -5 secunde sa ii spun de ce am intrerupt-o. Daca nu ma incadram in timp, ma resemnam.  

In fine, prea irelevant...Adhara era o persoana incredibil de nesigura -  ca vremea, cum se spune altfel. Era agitata si cum nu se simtea confortabila intr-o situatie, schimba peisajul. Ranea, lovea cu ce apuca... cu cuvinte mari, dureroase, arunca in stanga si in dreapta. Era exact ca restul persoanelor, insa putin diferita de ei, printr-un singur fapt: arunca cuvintele in gand. Totul se intampla in capul ei. Nu rostea nimic. Uneori ma intrebam oare ce batalie sangeroasa se desfasoara in mintea sa? Oare cate cuvinte mor pe secunda? Oare cum sunt strivite sunetele imaginare? Stiam exact cand se intampla asta in capul ei. Avea obiceiul de a sufla ultimul fum in mod haotic si strivea mereu mucul de tigara de parca ucidea scrumul din scrumiera... Mi-era frica sa scot un sunet in acele momente.

M-a ranit de atatea ori cu gesturi...incat nu pot sa zic ca nu mi le mai amintesc... ba din contra, m-au afectat atat de tare incat nu am sa le uit niciodata. De ce mai sunt prietena cu ea in acest caz? Nu mai sunt. Nici nu stiu daca am fost vreodata prietene...

A sfarsit-o groaznic. Intr-o balta de lacrimi si sange, undeva pe malul Marii Rosii, in Hurghada, Egipt. Si cand zic ca a sfarsit-o , nu ma refer la moarte, (oricum se simtea ea nemuritoare) ci la faptul ca a incetat sa mai fie ea...  

***

Era luna mai, cand a simtit cu adevarat  ca e momentul ei. O duminica tarzie, dintr-o saptamana aglomerata. Statea in fata oglinzii, pe scaunul ei preferat si se stramba. Isi punea in minte intrebarea ”Cum as arata asa?” de zeci de ori si apoi bufni in  ras. Mai purta din cand in cand in gand discutii filozofice despre nemurirea sufletului, cu sinele, dar tot ce rasuna in camera era sfarsitul conversatiei haotice care se termina mereu cu ”Nu-i adevarat!”, cu glas apasat si ridicat, cu sunete alungite si intinse cateva secunde bune. Pe ea niciodata nu puteai s-o  contrazici. Gresesc. Pe ea niciodata nu vroiai sa o contrazic.( Asa e mai corect!)

Cum statea ea acolo, dominand camera, ii veneau idei si idei. Unele periculoase, altele amuzante, unele inspirate din romane, altele din filme. Chicotea de una singura si compara viata ei cu acele situatii, cu visele ei. 

                O vreme era obsedata de Franta anilor  80, purta doar negru si fuma slim-uri pe strada, ca o diva decupata din revista Passe Partout. Traia ceea ce simtea si era atat de mandra de asta. Iubea sa piarda timpul la cafele lungi, interminabile impreuna cu cele doua prietene ale sale si sa discute fel de fel de scenarii din filme. Li se pareau imposibile cum personajele puteau renunta atat de usor la un lucru, la o persoana, doar pentru ca asa era scris in scenariu. ”Ce fel de om trebuie sa fii?”se intreba  ridicand din spranceana indiferenta Mia.

                In acea clipa Adharei i se luminase fata si parca simti furnicaturi sub piele. Se misca robotic cateva secunde, se uita in stanga si in dreapta dupa care izbucni: ”Eu!” si toata atentia i se indrepta spre ea. Pana si copilul care plangea la masa cealalta din cauza incisivilor care ieseau cu chiu, cu vai, incentase pentru cateva secunde. Toti se holbau cu ochi cascati la Adhara, iar ea, vazand atatea fete indreptate spre ea, izbucni din nou: ”Eu!”

                A fost pariul vietii ei. Pariu cu sinele (si dupa cum am mai spus mai sus, erau mari dusmani ei doi)... A promis in acea zi de mai, in acea duminica tarzie, mai exact in 12 mai, la ora 20.20, pe terasa localului Tabac, cu capul sus, mijind ochii, tuguind buzele si adoptand atitudinea sa de superioara, cu față infumurata ca ea va putea renunta oricand, la orice, cu usurinta...mai ales daca o deranjeaza (insa ultima parte o soptise)...dupa care se aseza elegant pe scaunul si stinse mucul de tigara in cel mai brutal mod.

Mutualitate

Plutea prin fum o aroma puternica de hibiscus... a tras aer in piept de a intepat-o in inima... si isi continua drumul, calcand usor printre lucrurile inutile de pe jos. El era de negasit...

Ea cauta sursa de viata din acea incapere, insa fumul, lacrimile si durerea intepatoare  o inpingeau sa dea gres. Simtea o fervoare incredibila cand trecea pe langa acele mici nimicuri care ii tineau intregi. Agrafa ei ruginita se descompunea usor pe lemnul vechi. Borcanul plin de praf isi pierduse capacul, simbolul lor era pierdut sub masa ”Mamaruta, dulce mamaruta, ti-ai pierdut faima”... Amintirile incercau sa evadeze din camera incarcata de gemete si  sudoare,dar ferestra era prea ruginita sa se fi putut deschide.

Cauta... ea insa cauta neobosita trupul cald al celui care ii daruise mereu speranta si iubire si lacrimi si zambete, vise si putere...insa in zadar.

”Daca as putea acum as face un foc, aici in mijlocul celei mai jegoase incaperi ”

”Foc?” radea necontrolat  sinele ei

”Da! Foc! Unul mare ca sa reusesc sa imi ard toate amintirile, sa pot sa scap de tot!”

”Zau? Atunci la ce ai mai venit aici? De ce il mai cauti?”

”Dispari! Oricum nu am nevoie de tine!” tremura de nervi

”Ei nu ai...ai nevoie si de mine, si de el, pe mine nu ma poti minti, stii?”

Nu a mai indraznit sa se contrazica... incetinise si lua tricoul lui in brate. Vroia patul lui, cearceaful lui, perna lui, mirosul lui, il vroia pe el... adormise usor inainte insa se invelise cu lacrimi abundente, albe si sclipitoare.  Ii era trist de imposibil sa isi satisfaca infantila dorinta de a avea somnul adanc si pur... Nu visa la fericirea eterna, la marea albastra sau la nemurirea sufletului sau... vroia un singur lucru: mutualitate.

”Ce parfum puternic  si  intepator are sangele tau” ii sopti noaptea bland la ureche.

Ii era imposibil sa tresara caci nu vroia sa se amageasca... Nu credea in vise, implora realitate in gand.

Dimineata se dizolvase intr-o atingere suava. Perna ii acoperea trupul palid. El nu scoase nici un sunet. Ea oftase.

”Dimineata ne topeste iubito...”,  tremura din voce.

”Ciudat, eu doar langa tine mai simt caldura” zambea ea.

Si rusinat si necontrolat incerca sa schimbe atmosfera care nu-l avantajase spunandu-i:

”Iti mai amintesti, zilele de vara toride si tarzii?”

”Imi amintesc doar noptile reci si inumane fara tine – vino inapoi, spune-i mainii tale drepte ca mi-e dor de plimbarile lungi  pe soldurile mele... ”

”Te iubesc” sopti.

Stangacia lui durea, dar era un om bun, un om plin de dragoste si intelegere, dar nu cand era departe. Iar ea nu vroia sa il piarda intr-o pata de soare uscata ...Asa ca astepta...Il luase in brate si astepta sa se transforme ziua in noapte, iar noaptea in zi...Astepta soarele sa resara din negrul noptii si luna sa dispara de pe bolta sufletului sau.

32 de stele într-o cafea abătută

... si a pornit la drum sa vada, sa simta, sa auda, sa atinga  acele maini transpirate,buzele umede si stralucirea cruda a ochilor lui...... si a fost impinsa de acele maini, buzele ii urlau, iar ochii sai erau in agonie...                Ea inghitea cafeaua diluata cu lacrimi si isi simtea gustul sarat a lacrimilor calde, pentru prima data.                Inghitea gurile de cafea doar pentru a-si potoli suspinele proeminete, iar el auzea totul ... insa era mult prea stangaci sa-i fi raspuns cu dreapta.                El ... el nu suporta sa fie ignorat si ceea ce nu intelegea era ca in acele momente ea nu putea sa vorbeasca. Lupta fiecare cu sinele. Aceasta lupta era cea mai grea... sinele era mereu mai puternic.                Ea isi pierduse cumpatul, speranta, egoismul, posesivitatea, orgoliul...nu mai auzea nimic in afara de bataile inimii lui si ecoul cuvintelor sale grele.... in ziua ceea au sarit cioburi din dragostea lor, caci au spart-o , si curgeau pe podea oceane de lacrimi, doar pentru ca au indraznit sa se indoiasca de intregul ce-l alcatuisera.                Ea privea in gol, privea prin el, privea  stelele de o perfectiune exagerata de pe cana goala de cafea.Cate erau? 32. 

Copil credul

Invitatie la masacru

                Nu am crezut ca voi apuca ziua aceea... Nu imi trecea prin cap ca voi sangera atata.

Eram constienta de tot. Eram convinsa ca gresesc drumul , dar mergeam cu capul sus, inainte. Aveam un scop.

Nu aveam nici o expresie, nu clipeam... ma transformasem intr-o  bucata de piatra care insa lacrima... si inghiteam lacrima dupa lacrima, tresarind adesea ca plang.

         Aveam clar in minte toata scena...totul... si nu cred ca o voi putea uita vreodata.  Eram in camera. Doar ca eu in loc sa infig cutitul in Iubire, ca in piesa lui Chirila, am tinut-o strans cu ambele maini si am implantat cu multa pofta cutitul in inima. In inima mea. 

Sfarsit!

Ireal imbibat in culoare

Culoare

Traind intr-o lume gri, in nuante diferite , soarele mi se parea alb. Noaptea era neagra, iar iarba un nimic. Apreciam ca pot vedea ... si ma multumeam cu ceea ce mi-a fost dat. Iubeam faptul ca auzeam si ca simteam, ca pot mirosi griurile din jurul meu. Eram fericita.

Fericirea limitata care mi-a fost data era transpusa in zambetele ordinare purtate pe fetele ordinare a oamenilor...

Nu credeam in divin, in supranatural, nu credeam in ”tot” si nici in ”nimic”. Iubeam ca traiam si stiam ca in caz ca voi cadea, ma voi lovi de niste pietre gri, tari si nemiloase, care incercand sa ma trezeasca la realitate vor absorbi lacrimile inocente cauzate de durere.

O data am cazut... si m-am lovit tare. Tare nu ma lovisem inca nicio data. Inundandu-mi ochii, pietrele fara suflet ma fortau sa ii inchid. Refuzand cu desavarsire durerea, urlam!

-          Ochii n-am sa-i inchid! Poate-mi pierd vederea!

(Au mai fost asemenea cazuri...)

Insa pietrelor nu le pasa teoria mea filozofica despre durere, despre vaz sau sentimente, asa ca au insistat cu durerea dorindu-si enorm sa imi inchid ochii -  Atunci i-am inchis.

                Atunci am murit pentru prima data. Si murind asa , incet , incet de durere, imi aduceam aminte de viata mea gri dar fericita, pe care o traisem inainte sa cad. Cum eram sarutata de cel de langa mine, cum primeam atentie din orice mic motiv, cum schimbam zambete cu trecatorii grijulii sa nu cada... Era frumos.

                Si trecandu-mi in fata ochilor toata viata mea, am incetat sa ma mai zbat, daruindu-ma.

                Atunci am murit. Si am murit mult... Nu-mi mai lipsea nimic, nu mai simteam nimic, nu mai asteptam si nici nu mai speram la nimic. Nu mai eram... sau cel putin asa credeam.

                Nu mai stiu exact cand am murit, stiu insa cum! Nu stiu exact cate ore am zacut rece pe pietrele calde si gri incalzite de soarele alb. Bucatica cu bucatica ma pierdeam in nimic... pana intr-o clipa...sau doua... cand am deschis ochii si am vazut cerul. Avea alta culoare... o culoare ce nu o mai vazusem nicio data. ”Albastru” spunea lumea, iar dupa ei, iarba era verde.  Soarele se schimbase si el - A devenit galben.

                Ma simteam mintita, umilita de viata si respinsa de lume. Nu mai era vorba de ”culori” pentru ca le invatasem repede.

                ”Culoare” – si acum mi se pare incarcat!

                O umbra neagra, de un negru intens, ma tinea tot timpul de mana... de cand ma trezisem pe pietrele gri si pana acum. Si ma tinea strans, cand zambeam, cand respiram, cand plangeam sau alergam.

                Am ajuns sa urasc pietrele, ele erau singura mea amintire vie din viata cealalta, din viata mea gri. Ei au ramas la fel... gri! Ii detest de atunci, iar de cate ori  vad pietre dau cu piciorul in ele, in semn de dispret, cu ura si respingere.

                Cateodata ma mai impiedic intentionat din partea lor, dar nu cad. Si simt triumf in mine sperand ca le doare.  Acum nu mai cad. Acum are cine sa ma tina de mana. Acum radiez de culoare, sunt devorata de pasiune, de tot ceea ce ma inconjoara.

                Acum totul e culoare, acum si timpul e roz, iarba e verde, iar zambetul meu fucsia.

                Daca cineva are nevoie de lamuriri in ceea ce priveste culorile sa vina la mine, stiu totul despre viata! A mea e dulce cu gust de vara si miros proaspat de mare. De o vreme simt ca stiu totul si calc apasat pe pietrele gri, doborand tristetea, melancolia si sobrietatea. Si doar eu stiu cum, e un secret : zambind!

                ... si mai am un secret, care ma tine de mana neincetat si are grija sa nu ma impiedic. Deja mi-e deformata mana de la atata culoare...dar e culoarea calda a fericirii!

La un pas de vis

In momentele acelea amare cand se adanci in perna moale, strangand din buze , crezand ca a pierdut tot, isi dorea sa redefineasca timpul. Stia ca se ranise ranind pe altii. I se umezisera ochii si suspina greu.

Mereu se pregatea sa isi ceara scuze si iertare si indurare de la cei apropiati... Dar ce putea spune , ”Iertati-ma ca exist.” sau ”Scuzati-ma ca asa sunt eu!”... nu stia sa-si materializeze sentimentele in cuvinte, iar daca totusi reusea, cuvintele i se pareau goale, fara sens...

Asa ca incetase.

Nu stia ce se ascunde in spatele gandurilor melancolice si deprimante. Astepta soarele, astepta viata si bucuria. Astepta magia in care credea. Astepta sa vina acel cineva cu care poate sa viseze, acel cineva care are aceleasi vise, aceleasi asteptari, scop si determinare...aceleasi obiective si viziuni...

In momentele acelea amare cand se adanci in perna moale... zana aceea buna, in care nimeni nu a crezut vreodata, presarase de undeva de prea sus praf magic pe ea... adormind-o.

Vis sau realitate? ... nu vroia sa afle. Ii placea ceea ce simte. 

Transformare in timp

                                                                                   

Trecuse o vreme buna de cand nu o stranse in brate... s-a depus praful peste sentimentele lui... peste tot ceea ce simtea el. Din cand in cand mai veneau maini lungi, aspre si crapate de vantul prea dur, sa ii mangaie durerea, erau buze care incercau necontenit sa il sece de sentimente. Insa  codul seifului unde isi pastra pasiunea  pentru ea, era chiar la ea, scris pe o veche foaie de hartie galbuie si mototolita, aruncata undeva in coltul stang al camerei ei dezordonate. Era mereu sub tricoul lui rosu imbacsit de fum si alcool, ce-l purtase ultimele dati...

A ajuns sa il doboare  tot ce a aceeptat, dar era prea vanitos ca sa renunte, asa ca inchise ochii, isi musca buzele carnoase, prea tare si merse inainte. Daca il durea? Enorm.      

... si numarase zilele si inghitea in sec noptile... si isi dorea iadul , atata timp cat era si ea, isi dorea eternul, cat era  prezenta si ea, isi dorea moartea, si somnul si vecia... atata timp cat o tinea de mana.

... si numara secundele in gand si mereu ii ieseau mai mult de 60... si nu reusise nicicum sa adoarma... ii era dor, ii era somn, ii era rau, ii era prea greu, prea mult... Era gol.

Bucata inalta de oglinda subtire – se transformasera in cioburi minuscule care de care mai disperate sa scape de blestem... el insa nu reusea.  Nu-l mai surprinse nici zgomotul puternic cauzat de cazatura, nici impactul asupra sa. A fost ranit de cea mai indrazneata bucata de sticla in piept. Isi daduse jos bluza intr-un mod  nesemnificativ si isi curatase sangele.

In acel moment, undeva in surdina isi auzi sunand telefonul. Nu se grabea sa raspunda. La ora aceea in zi nu avea cum sa sune ea.

Tarandu-si picioarele obosite, se gandise ca e singura sansa sa iasa din banal, din casa. Ca poate e vreun prieten dornic de alcool, de povesti inutile care sa il  faca  sa uite ca exista.

Era ea. Evident suna-se de dor. Nu o mai suna-se inapoi deoarece gandurile de tristete ii erau intrerupte de ecranul prea luminat al telefonului. Il  suna-se Paul, un vechi prieten. Ii propuse exact ce isi dorise.

...

Si asa trecusera timpul, mai bine, mai inutil si mai grabit. El realizase doar durerea, si o ineca in alcool dublu rafinat. Il ardea. Il durea.  Pana intr-o zi...

... cand ea se intoarse definitiv la el... dandu-si  seama ca... cu mainile ei mici si fine, cu ochii larg deschisi si mintea lucida ... creease  un monstru .

Am zis ”Pas!”

...Si se puse la un film, la o reclama, la o carte buna ... si nu reusise sa vada nici macar imaginea. Ochii inlacrimati o impiedicau sa vada chiar si realitatea. ...Si iubea totul la el, si isi dorea parfumul lui, pielea fina sa ii mangaie, vroia sa ii simta respiratie. Daca se victimiza? Probabil.

...Si se trezi singura in camera, parasita intr-o balta de lacrimi, nu mai suspina, ci plangea chiar in hohote;  In hohote asurzitoare, asemeni unui copil abia abandonat.  In el zacea alcoolul. Ii contracara plansul, zambetul lui larg... In hohote iesea nepasarea din el, stand pe un scaun vechi de lemn in fata sticlelor goale de bere... Cica o iubea... o ranea. O ranea iubind-o!

...Si a ramas singura... si is dorea sa simta si el tot ce simtea ea in acel moment. Il vroia. Urla dupa spontaneitate cu gandul ca poate in surdina va auzi si el. El era ingropat in muzica si tutun...  

...si unde erau faptele? Unde era fericirea? Unde era gramul acela de zambet? De ce atunci cand ii era mai rau si mai greu, el dadea gres? De ce nu se putea altfel? De ce el putea dormi in timp ce ea se imbiba in lacrimi amare? De ce ea tremura in timp ce el era relaxat? De ce existau lacrimi? Daca se iubeau de ce o facea sa o doara? De ce ?

...”O viata frumoasa...” ii spuse in gand printre lacrimi otravite de acel sentiment ciudat numit iubire... o viata frumoasa ii dorea, si tot ce era mai bun! Pentru ca il iubise, ii iubise chiar si spatele cand si l-a intors cand ea lacrima.

Perplex

Perplex

                Cred ca nici nu cred...

... si totusi pagina asta debuteaza cu  ”Doamne, de ce ma doare ? ”

                 Divinitatea ma impinge sa ma supraalimentez cu ciocolata si cafea. ”Asa vei uita !” imi urla in timpane...  Cred ca asta e momentul in care  sentimentele calca prea pronuntat pe ratiune... si o nenorocesc.  Orgoliul fuge mancand pamantul, iar depresia ma saruta gentil si mult prea senzual pe gat...  lasandu-mi pielea de gaina...

                Tresar din cand in cand, sperand sa se termine...

                Lumanarea albastra sta sa se stinga pe noptiera plictisita. Si mi-a promis ca imi va fi fidela. Halal promisiune. Nu mai poti avea incredere nici in lumanari azi! Mint!

                Bucati de hartie colorata atarna pe dulapul vechi de  un secol,  si plang toate, si gem de fiecare data se deschide usa batrana a mobilei.

                Totul se schimba! Totul se deformeaza!  

Timp de catifea, ocroteste-ne! Iubeste-ne !  Lasa-ne sa ne amintim si sa retraim ceea ce ne-a placut! Apoi du-ne in viitor!

                Cred ca nici nu cred...

  Ajuta-ma sa ma dezmeticesc... Ajuta-ma sa ajut!  

Scrisoare

                                                                                                           10. februarie. 2013

                               Dragă eu,

             Vino înapoi, mă simt singură fără tine! 

    Vino să savurăm împreună vinul fiert, ... atât de mult iubeai asta!

    Mă răcesc treptat fără tine... se joacă lumea cu mine,  fără tine! 

    Iartă-mă! Iartă-mă că te-am trimis pentru totdeauna din mine. După câteva zile mi-am dat seama că ”pentru totdeauna” este foarte mult. Nu pot aștepta atât! 

    Îmi arunc cuvintele în mod haotic pe fila asta, doar ca să nu-mi scape nici unul în timp ce gândesc...

    Ignoră-mi dezordinea de printre rânduri și conștientizează că te vreau înapoi! 

     ... și da! ( Te merit! Mă întrebai înainte să pleci! Te merit! ) Acum știu răspunsul!

     

     Oriunde ai fi, știu că citești ce-ți scriu! 

       Cluj - Napoca                                                                                Cu multă durere, 

                                                                                                                        Eu! 

    

P.S. Am o brățară nouă! E norocoasă, scrie pe ea ”Bless”. Îți va plăcea, vino să o vezi!

Pleacă!

Pleaca!

-          Pune-ti o dorinta!

-          Acum?

-          Inchide ochii. Te rog pune-ti o dorinta!

-          Dar mi-e frica!

O strangea in brate, clipind in reluare. Inimile lor au prins acelasi ritm. Bateau asurzitor in linistea serii.  

Se spunea despre acel loc ca e magic. Insa magia se risipise in noaptea aceea. Efemeritatea clipei putea fi palpabila, respiratia lor digerata si frica alungata. Dar de ce sa o alunge cand se hraneau cu ea? Doi lasi in noapte lacrimau pentru trecut. Hilar!

Incercand sa se impresioneze reciproc , cu cuvinte grele si goale, se indepartau de adevar. Le era frica. Insa amandoi aveau mastile puse si siguranta faptului ca sentimentele sunt invizibile. Erau!

-          Pune-ti o dorinta, te rog... o dorinta! 

-          Imi doresc ...

-          Nu! Nu asa cu voce tare! Insista cu mainile, el.

-          Imi doresc...

-          Eu imi doresc sa o spui in gand! Ridicase vocea , extrem de iritat.

-          Tu ti-ai irosit dorinta! Surprinsa de uimire isi inchise ochii si astepta.

-          ... nu –mi mai pasa ce-ti doresti ! Plec!

-          Pai... pleaca. Nu mai ai dreptul sa stai!țipa de- a dreptul  tare ea. Pleaca!

A fost dorinta ei. A fost dorinta lumii transpusa in vocea ei! A fost ce nu isi dorea, dar vroia. O va durea...

 Si stia ca il va durea si pe el, deoarece de data asta nu mai zambea...

Ai!

Nu Mai Sunt sentimente...verbale! 

Daca simti ceva poti sa imi transmiti cu acele buze provocatoare in alte ipostaze decat cum ne-am obisnuit.  Sunt gesturi Ce le ador! Vreau sa imi faci ce poti ...Ce stii...Nu ma vei mai prinde curand. Ineaca-ma in saruturi, vreau sa fim noi cele doua trupuri colerice ce se cauta neincetat. 

Vreau sa cauti peticele pure si limpezi de piele, neatinse inca de tine ! Inundă-ne de noi. Vreau sa fim noi cele mai neimblanzite trupuri, vreau sa ne devoram! Noi - Doua trupuri incalzite, salbatice, cvalite sub armonia blajină a păturii care ne cunoaste trecutul! Priveste-ma in acest timp, cu ochii devoratori de suflet senin. Ia-mi mâna si initiaza-ma in jocurile dragostei fara constiinta. Aminteste-mi ca gatul tau -prada, izvorul stalucirii mele ma va face mai puternica, mai proeminenta, mai intensa ca pana acum! 

Patrunsi, amortiti,  vreau sa fim  noi- doua trupuri -bucati de carne pline de impetuozitate. Sleiti de putere dar neobositi, clipim zambind. Zambind cu ochii. Sincer.

Scriitorii si dragostea lor pentru pisici

Scriitorii şi dragostea lor pentru pisici

În bătălia dintre iubitorii de câini şi cei de pisici, a doua categorie câştigă clar dacă e să ne referim la scriitori. Felinele se pare că au avut de-a lungul istoriei un loc aparte pentru unii dintre cei mai celebri autori, atât români (Ion Creangă, se spune, că avea în jurul bojdeucii, peste 30 de exemplare pe care le iubea la nebunie), dar şi străini.

Dovada o fac fotografiile de mai jos, doar o selecţie din ceea ce ne propune site-ul Writers and Kitties. Rămâne să ne întrebăm, la cât de băgăcioase ştim că sunt pisicile, cum se descurcau scriitorii atunci când ele se poziţionau între ei şi maşina de scris şamd. Sau oare, în cazul acesta, stăteau cuminţi, “sacrificând” o partidă de mângâiat şi de tors pentru o capodoperă?

Jorge Luis Borges, Boris Vian şi William S. Borroughs

  

Charles Bukowski, Albert Camus şi Truman Capote

  

Julio Cortazar, William Faulkner şi Allen Ginsberg

  

Ernest Hemingway, Herman Hesse şi Hunter S. Thompson

  

Aldous Huxley, Jean Cocteau şi Jack Kerouac

  

Mark Twain, Yukio Mishima şi Philip K. Dick

  

Jean-Paul Sartre, Stephen King şi Sylvia Plath

  

Oricum ar fi, nu este deloc deplasat ce am citit de curând şi în The Guardian, anume că scriitorii se pare că au un fetiş cu pisicile. Şi în cazul meu, nu cred că a existat vreo perioadă, începând cu vârsta de vreo zece ani, în care să îmi “lipsească” o felină.

Sursă: http://hyperliteratura.ro

... nu-s ultimele cuvinte...

... nu-s ultimele cuvinte...

M-am dezintegrat, exact asa cum ti-ai dorit. Am descusut peticele care ma tineau impreuna si ti le-am asezat pe jos. Stiam ca atunci cand le vei zari, vei zambi.  Posesivitatea e aceea verde, cea mai mare dintre toate, sta langa mana mea stanga, care ingheata cu fiecare secunda care trece. Totul s-a destramat, pana si orgoliul a ajuns sa fie aruncat in colt de camera... si pasiunea si iubirea, indeferenta si ratiunea, miile bucati din mine sunt risipite pe jos. M-am destramat, asa cum ti-ai propus.

...si de azi nu voi mai fi nici posesiva, nici egoista, nici cum nu voi mai fii. Nici rece sau calda, nici blanda si nici umana. Nu voi mai fi, decat cum iti vei dori tu.

Apleaca-te usor si ridica peticele destramate, ia doar partile utile si spune lumii ca m-am risipit, si ca tu ai fost cel care m-a reconstruit. Spune lumii ca sunt alta, ca nu am bun si rau in mine, nu sunt calda sau rece, exist doar prin culoare... Prin nuante si prin bucati.

Iar tu... tu traieste, simte si accepta, asculta, apreciaza, iubeste... si nu lasa lumea sa te sfasie, nu le arata punctul tau slab. Ascunde-ti slabiciunile si fii doar o culoare. Fii albastru ca cerul nesfarsit, fii galben ca raza infinita a soarelui, fii verde ca natura de vie, fii roz si iubeste lumea sau fii mov, indiferentule. Fii . Exista.

Nu ne mai tine nici timpul, nici ratiunea, nici orgoliul impreuna. Nu ne mai tine nimic , suntem doar noi, bucati din mine si tine.

N-am sa mai gandesc ca pana acum. Am sa zambesc si ma voi bucura mai mult. Voi aprecia glasul tau mai mult, voi fi mai fericita si am sa iubesc lucrurile marunte. Dar te rog, inainte de asta, reconstruieste-ma.