I
***
Dupa o noapte nedormita, ii era dor de somn… Simtea, ca
niciodata, ca nu o mai tin picioarele. “Unde era energia aceea nesfarsita”, se
intreba nedumerita. A ajuns sa se planga de mila, ca o oarecare. Realizase ca
devenise o oarecare.
Un zgomot infernal si un fum abia
observabil au trezit-o. A tresarit si isi cauta egoul, insa acesta ramase in
pat. Inca visa, cum ca e la mare, si numara scoici, si deseneaza cu un bat
semidescompus soarele pe nisip…
Cu multa truda recunostea in momente
de inconstienta ca e prea visatoare. Iubea sa viseze. Iubea sa creada in divin.
Cu inghesuielile vitale ajunse sa stea
langa geam, chiar daca numeroase comentarii si incruntari antice o fortau sa se
simta vinovata, intr-un autobus prea vechi si prea obosit sa plece spre
destinatia sa.
Auzise povestea perfecta a multor persoane , insa nu a fost in stare sa
le creada niciodata. Daca existau basme, cu siguranta erau create de acele
persoane. Stia ca perfectiunea nu exista, insa nu vroia sa fie chiar ea cea care
taie aripile vii si pufoase ale unor oameni ca ea - oameni visatori si
mandri de nesfarsitul in care cred. . .
Si
gandurile se puteau intende pana la capat de linie, insa nu isi permitea acest
lucru.
Merita sa uite toate filozofelile
inutile, pe care si le asocia cu umila ei viata, asa ca isi porni muzica in
casti si se bucura de acele cateva clipe de “redirectionare” care o faceau sa
se simta dezorientata.
***
Statea la colt de strada, il
recunoscuse inca din umbra lui. Nu-l putea asocia cu niciunul din persoanele
care misunau pe strada, nici umbra sa si nici prezenta sa. Se uita in vitrinele magazinelor pe langa
care trecea, si isi vedea inima batand, ii era frica de el, ii era frica de ea
insasi in prezenta lui. Totul se transformase.
Adevarul devenea minciuna si minciuna adevar, efemerul devenea etern,
iar imensul… un nimic.
El ii demonstrase nu o data, ca toata
distorsionarea aceea de concepte era
provocata de el. Era superior, si nu
dadea doar o vaga impresie, ci era de-a
dreptul undeva prea sus. Ii statea bine.
Isi facuse ordine intre ganduri si
idei si isi lua inima in dinti. Erau fata in fata, insa ei ii era frica sa-si
ridice fruntea din pamant.
Reusise
sa uite sa salute. Suspina - iar pentru
el era mai mult decat suficient. Nimic nu o mai ajuta. Pana si trecatorii o
loveau cu coatele, incercand sa supravietuiasca, dar nu mai simtea durere, era
imuna la tot ce facea parte din campul lexical al cuvantului “ suferinta”.
El, rabdator o atinse pe umarul stang,
spunanadu-i calm, dar cu o voce totusi ranita “Aici nu se vor rezolva
conflictele.” directionand-o pe o straduta pavata, ingusta cat doar pentru ei
doi.
“De ce nu ploua azi?” se simtea
neindreptatita Ana.
“Esti o egoista!” raspunse incruntat si nervos el.
“Ma simt singura, atat!”
“De ce ar suferi si natura pentru
tine? De ce sa simta si ea ce am simtit eu, esti o egoista si nu te vei schimba
niciodata!”
Ana nu mai vroia sa vorbeasca, simtea
ca nu e inteleasa. Se simtea goala inauntru. Inutila.
Evoluau, dar doar pe strada aceea
pavata. Ea se simtea singura, insa el era cel ranit.
“Vrei sa-mi rascolesti toate
amintirile, nu-i asa? Si totusi tu esti cel care ma vede o egoista” intreba Ana
domolindu-si vocea. Ii venea sa urle, sa tipe si sa faca dreptate… insa era in zadar.
Trebuia sa il urmeze pe drumul ce ducea la cafeneaua “lor”.
Matei tacu. Si-a promis ca nu o va
jigni. Dadu din cap ca si cum incerca sa scape de anumite imagini din minte.
“Eram sigura ca vei face asta Matei!
Eram sigura ca vei incerca sa ma scapi de arme! De ce?”
El insa ramase tacut. Stia ca orice va
spune o va durea.
“Vorbeste cu mine!” ajunse sa se
sperie chiar si ea de cat de tare
ridica-se tonul.
Atunci Matei se opri brusc in fata ei,
blocandu-i calea, isi ridica bratele
grele si obosite si se sprijini de umerii Anei:
“Nu mai face asta niciodata! Tac
pentru tine.”
Nu intelese nimic, dar se simtea
respinsa.
***
“Masa noastra e ocupata” se gandea Ana
multumita de ce vedea. Ii era frica sa se intoarca acolo unde candva erau unul,
ea si Matei. Stia ca si pe el l-ar fi durut …
Era chiar prima masa, cum intrai in
incinta localului. Era afara, printre copaci. Totul arata ca un labirint, de
aceea si era locul lor. Era complicat sa ajungi dintr-o parte in alta a
gradinii cu masute de lemn. De aceea au ales mereu prima masa. Iubeau
simplitatea, iar acel labirint vazut de ei , erau pentru oamenii care nu erau
ca ei.
O masuta de lemn, cu doua scaune din
paie impletite ,de culoarea scoartei de
copac ascuns undeva intre doi brazi falnici si totusi tristi, acesta era locul…
Prima masa, masa lor, era cea mai accesibila si totusi cea mai ferita de ochii
lumii. Acum cativa ani stateau ore in sir tinandu-se de mana la masa aceea. Era
locul lor. Personalul localului ajunse
sa ii cunoasca pe cei doi. Ei erau “mereu aceeasi” – mereu aceeasi masa, mereu
aceeasi bautura, aceleasi maini incrucisate pe masa, aceleasi priviri …
Pana si silueta in armura care statea la intrarea in
local ii stia. Era la fel de antic ca ei. Ea era indragostita pana peste cap de
luptatorul din “otel ”, ii trecuse abia dupa 2-3 luni de la frecventarea
localului aceasta asa zisa dragoste. El in schimb il detesta. Il detesta pentru
ca era mereu acolo si se holba la ea, chiar daca nu ii vedea ochii.
“Nici nu il vezi, e gol pe dinauntru!”
zambea Ana iubind sentimentul care il facea pe Matei asa gelos.
Insa el ii juca doar jocul.
“Nu imi place, e puternic. Poate e mai
puternic decat mine” raspunse el, doar ca sa o faca sa zambeasca. Ea zambi.
***
“E ocupata masa noastra…” de data asta
reusind sa o spuna cu voce tare, incercand din rasputeri sa isi opreasca
lacrima din coltul ochiului sa se prelinga pe obrajii arsi de soare.
“Era masa noastra, era pentru
simplitate. Labirintul… iti mai aduci aminte?” spuse toate astea uitandu-se
direct in ochii Anei , de parca reusea sa ii citeasca gandurile.
“Face asta pur intentionat” isi spuse
in soapta Ana, eliberand lacrima care
oricum avea ca scop fuga de la locul unde s-a nascut.
Si cu pasi marunti au pornit spre
labirint… Nici unul nu stia care masa e sortita sa le auda povestirile
dureroase. Dupa slalomuri printre zeci
de mese, ajunsera in coltul gradinii, la
o masa de patru persoane. Ea se aseza , punandu-si geanta rosie pe scaunul
alaturat. El se tranti, putina viata nu mai avea in el… zambea fals, doar
pentru ca era lumea care ii analiza. Isi dadu jos ceasul greoi de pe mana si il
aseza pe masa, in stanga sa. Facuse gestul asta pentru a se elibera. Sau cel
putin asa interpretase ea.
“Ma vei cronometra?” intreba Ana uitandu-se
la Matei care se uita insist la ceas, incercand sa destinda atmosfera.
“Nu.” radea usor, Matei cautandu-si
alte cuvinte .
Cateva minute de liniste s-au asternut
pe masa de lemn cu patru scaune. Ca o
pelerina a timpului trecut au actionat acele momente de liniste. Asaltata de
ganduri prea puternice Ana tresari :
“De ce m-ai sunat? De ce vroiai sa ne
vedem?”
Matei se uita inca in gol. “De ce am
chemat-o?” se revolta in gand. L-a ranit atat de profund incat trebuia sa o
stearga complet din viata lui. Prefera sa nu raspunda la intrebarea la care Ana
stia oricum raspunsul.
“De ce, Matei?” insista Ana.
“Zilele astea m-am mutat, de pe Campului…”
incerca sa rezume totul intr-o fraza Matei.
Ana nu intelese nimic si nici nu mai
era sigura ca vrea sa inteleaga ceva din ce urmeaza sa spuna Matei. Vazand ca
se apropie chelnerul, isi puse zambetul dragalas care o facea de vis.
“Cu ce va pot servi… Matei? Matei si
Ana? Am stiut eu ca asa va voi reintalni si dupa 10 ani” zambea chelnerul
imbatat de entuziasm.
“Andrei! Chiar o intrebam pe Ana la
intrare daca mai stie ceva de tine!” insa de falsitatea lui Matei , doar Ana
era constienta.
“Sa inteleg ca e aceeasi comanda, nu?”
“Nu… adu-ne un meniu te rog” stramba
jucaus din nas Matei de parca s-ar fi saturat de limonada cu menta in cei cinci
ani.
Ana, tot acest timp ramase tacuta,
analizand fiecare miscare al lui Matei. Zambea.
Meniurile au ajuns la masa exact la
momentul potrivit. S-a ajuns la prea multa tacere… Aveau nevoie de ceva…
Meniul.
Ana rasfoia meniul haotic, orpindu-se
din cand in cand asupra unei bauturi, la care gasea ceva ca sa nu o atraga.
Intre timp Matei urmarea fiecare miscare, fiecare gest si fiecare clipire a
Anei, urmarea cat de gratios i se miscau degetele lungi si subtiri printre foile
de hartie murdare si uzate ale meniului in forma de ziar.
“Si… te-ai mutat…” incerca Ana sa
recontruiasca atmosfera de dinainte.
“Da… m-am mutat, era nevoie”
“Inteleg… era nevoie” accentua Ana ,
asteptand ca el sa se justifice.
“Te-am cautat , nu doar ieri la
telefon, ci si acum 4 luni. Eu eram numarul secret care nu stia daca sa iti
vorbeasca sau nu.”
Nu ii venea sa creada ce aude.
Barbatul superior, arogant si “de vis” cum isi spunea demult, a ajuns invadat
de sentimente si rapuns de dor .
“Te-am chemat sa vorbim. Vroiam sa aud
din nou cat de mult ma iubeai candva “ isi infingea singur cutitul in rana
Matei.
“Matei, te rog…”
“Imi spuneai asa doar cand stiai ca ai
gresit, mai tii minte?” zambea el, cu durere pe fata.
“De ce faci asta?” dar nu il mai putea controla cum facea
odinioara.
“M-am mutat de pe Campului, am scapat
de tot ce nu iti placea acolo, de masa aceea cu trei picioare, de scaunele
pliante si de tavanul galben, insa am dat de jurnalul tau, bine infofolit in
puloverul albastru de casmir. “
Ana tresari. Casca ochii si
incremenii.
“De ce nu mi-ai spus? “
“Matei…”
“De ce nu mi-ai spus?”insista.
“De ce rascolim trecutul?” incercand
sa se apere, izbucni in plans.
“Ca sa adorm noaptea, Ana, ca sa pot
sa ma odihnesc” Matei devenise din nou barbatul ce-l intalnise Ana acum cinci
ani.
Tacerea iar se instalase, insa de data
asta nu treptat, ci brusc, ca o ploaie de vara. Si incepea sa ploua…
“Acum toti suferim, exact cum ti-ai
dorit!” reprosa Matei.
Ana se simtea vinovata ca isi dorea sa
nu fie singura care simte durerea. Imuna? – in niciun caz, asta era doar o vaga
impresie. . .
Lumea din gradina isi lua lucrurile si
pleca… Haos – urma furtuna. Doar ei ramasera pe aceleasi locuri asteptand
curcubeul de dupa ploaie.
“Sunt vinovata si nu am nici o scuza.
Sunt ceea ce nu credeai ca pot fi vreodata.” Ana era dezarmata, nu mai cauta
alinare, si s-a expus .
“Erai, Ana, erai… Tind sa cred ca am trecut peste “dragoste” nu
datorita, ci multumita tie!”
“Nu spune asta, te rog. Pentru tine
m-am intors din Roma. Stiu ca am gresit cand am plecat asa brusc, stiu ca te-am
ranit si stiu ca acum dupa intalnirea de azi, totul se va schimba, indiferent
daca in bines au in rau. “ Ana era disperata.
“Dar Razvan?” intreba raspicat Matei.
“Razvan era un episod din viata ,
Matei “
“Inceteaza sa imi mai spui numele.
Episod spui? Episod de fiecare noapte? “
“Nu. Aici gresesti.”
“Am citit totul, nu am nevoie de
explicatii acum, vroiam sa te vad, sa imi recunosti, sa imi confirmi ca acesta
era motivul pentru care ai plecat la Roma defapt, nu acea bursa cu intreaga s-a
poveste pentru copii” ajunse sa tremure Matei, dar nu stia care era adevarata
cauza.
“Te rog, ajuta-ma! Nu arunca vorbe
doar ca sa te simti mai bine, te rog nu te minti. “ il implora Ana, dar fara
success.
“Ce e cu Razvan? A mers dupa tine? Ati
locuit impreuna nu-i asa? A fost frumos Ana, dar care din noi a fost episodul?”
“Am fost cu el pentru un motiv anume,
Matei, nu ma judeca. Am petrecut serile impreuna pentru ca avea nevoie de mine.
Nu m-a urmat si nu a incercat sa ma cucereasca. I-am oferit tot ce ii putea oferi o sora”
“Am citit tot Ana, stiu totul pe de
rost!” Matei nu se mai putea controla.
“Stiu ce am scris!” spuse Ana.
“”Adoram sa stau in bratele lui, in
timp ce imi citea poeziile pe care mi le scria, iar patul ne tinea in brate
pana la rasarit, cand fugeam , dupa o noapte pe care nu o puteam compara cu
niciuna de pana atunci” sora zici? Sunteti impreuna nu? “
“Razvan a murit!” isi pleca capul,
prea trista sa mai planga. Avea cancer. A murit inainte sa plec cu 2 zile. Eu
eram prezenta feminina in viata lui. Niciodata nu ai fi inteles, pentru ca erai
mereu orbit de aroganta si superioritatea ta. Existam doar noi - tu si eu! Nu puteam trai asa. Am plecat
pentru ca nu puteam suferi langa tine. Erau prea putine sanse sa ma sprijini
intr-o asemenea situatie, asa ca am ales sa plec. Am pierdut mult, stiu asta,
dar asa mi-a dictat atunci sufletul. Trei ani in care zi si noapte eram langa
tine m-au orbit! Te iubeam mai mult decat orice. “
Matei tacu. Indiferent de ce ar fi zis
dadea dovada de imaturitate. O iubea, si a asteptat-o doi ani de zile, timp in
care ea era la Roma, el crezand ca e cu Razvan. Si nu a incetat sa o iubeasca,
dar acum, brusc, i se deschisera ochii si se vazu, asa cum nu se vazu
niciodata. Ii era sila de ce vazu …
Ploua… dar nu era ca in refrenele
clasice pe care le asculta Ana pe autobus. Ploaia nu spala nici sufletul lor,
nici ranile cauzate si nici dorul… Ploua.
II
***
Era miercuri, 25 iunie, zi impara. Era ora
3 si 19 minute, clipea luminita rosie de la ceasul electronic de pe noptiera
sa. Ploua ingrozitor. Ploua de mai bine de un ceas. Geamul nu era inchis, iar
pe jos isi puse prosopul albastru,acum aspru, iar candva al lui Matei, sa absoarbe picaturile
ce intrau in camera sa.
Se intorcea de pe o parte pe cealalta
aranjand pernele mereu in alta ordine. Luase de doua ori acel medicament pe
baza de plante care de obicei o ajuta sa doarma. Transpira, dupa care ii era
frig. Se gandea la saptamana ce a trecut. “De ce am facut asta?” rasuna in
capul ei pe zeci de tonuri diferite… Egoul nicio data nu era prezent in
situatii stanjenitoare. Acesta fugea, se refugia pana apa nu mai era tulbure si
aparea in vise, cand avea nevoie de imaginatie.
Ii era frica sa adoarma, de cand se
intalni cu Matei… in fiecare noapte il
visase. Lua acele medicamente sa adoarma rapid si sa nu apuce sa viseze, chiar
daca inainte, cu ceva timp in urma isi interpreta fiecare vis, cu multa
pasiune. Nu mai stia ce vrea, lumea ei din globul de cristal se distorsiona,
traia acum intr-un cub mic si stramt, insa ii era frica sa recunoasca.
Se gandea toata ziua la el, se gandea
la cat de mult ii placea sa petreaca timpul cu el, cat de multumit zambea dupa
fiecare clipire a ei, cat ii placea sa se uite ore in sir unul in ochii
celuilalt fara sa scoata vreun sunet. “De ce am ajuns aici?” se intreba din
nou… Fara a primi un raspuns, se infunda in pernele moi, cautandu-si egoul,
prin vis.
***
Era miercuri, 25 iunie, o seara oarecare.
Era ora 3… Ploua. Adormise fara sa isi
planuiasca, undeva pe la 10. Tricoul rosu patat ramasera pe el, patul nu era
facut, hainele murdare aruncate intr-un colt din camera dadeau un miros ascutit
camerei. In surdina “Guns N Roses – Civil War” pus pe repeate incerca sa
actioneze ca un plasture pentru usoarele zgarieturi pe care le-a provocat Ana
la suprafata sufletului sau. El era distrus… la fel cum isi planuia dupa
iesirea din local in urma cu o saptamana.
Se trezi brusc. Somnoros si
inconstient simti cum ploaia a ajuns sa
nu il lase sa doarma. Se ridica, tranti geamurile si se arunca in pat.
“Perfect!” injura in gand mult prea
nervos… “Ai distrus tot! Cat de fericit esti?” isi certa sinele. Insa rasunsul
se pierdea undeva pe drum.
Simtea
mai mult ca oricand ca are nevoie sa o auda. Ii era sila de el, iar daca lui ii
era, Ana era mai mult decat dezamagita, gandea el.
Se ridica din nou, merse la baie Om ?” urland se dezumaniza
Matei in intuneric… Ii era frica sa se priveasca, se temea pana si de umbra lui
care nu mai era aceeasi de o saptamana. “Om ?”
– incerca sa se convinga, dar in zadar.
Abia ajunse Ana in oras, abia apucase
sa respire acelasi aer cu el, abia o stia aproape si a ajuns, ca o fiara sa o
devoreze. Inuman, dar responsabil totusi.
Isi cauta telefonul si forma numarul
ei. Nu mai conta ce ii va spune, era constient ca mai rau, nu poate fi.
O voce ragusita ii raspunse abia dupa
insisntente incercari:
“Matei…”
“Ana… pleaca te rog, intoarcete la
Roma” plangea Matei.
“Ce s-a intamplat? M-ai trezit sa ma
rogi sa plec?”
“ Da. Pleaca!” insista Matei.
Urma o liniste de cateva secunde bune…
in care respiratia Anei il ruga pe Matei sa nu mai spuna asta, niciodata.
“Nu pot trai nici cu tine, stiind ca
esti aici, si nici fara tine!”
“Si eu sunt egoista? M-ai facut sa uit
sa dorm, m-ai facut sa plang si sa imi aduc aminte cat de dura e viata, atunci
cand credeam ca o sa ajung sa ii descopar partea dulce. Sunt o egoistam
intr-adevar! Eu sunt cea careia nu ii pasa de ora la care suna, nu ii pasa de
soarta si de povestea celui de langa el! Matei, imi era dor de tine, imi era
dor sa stam impreuna pe malul lacului barfind ratustele. Pentru asta m-am
intors, sa iti vad tavanul galben si sa iti critic scaunele pliante. M-am
intors sa pot sa te prind de nas cand dormi, m-am intors sa te vad zambind.
Fotografiile nu mai aveau culoare. M-am intors sa te am! Sa te recuperez… copil
pierdut! Si pentru ce? Pentru a –mi infinge cutitul in inima inainte sa
realizez ca imi esti dusman?”
“Da… Stiu ca ai dreptate…” suspina
Matei, avea nevoie doar de o clipa sa izbucneasca din nou in plans.
“Vino la lac. La 4”
Si tot ce se mai auzi era sunetul
insistent al unui telefon inchis in graba…
Totul parea ireal. Stia ca asta isi
doreau amandoi, insa ca intotdeauna unul era mai slab ca celalalt.
Uita totul. Uita cheile apartamentului
si telefonul, a uitat tot ce era necesar, si fugi cat il tineau picioarele spre
lac. Nu stia exact de ce ar crede-o pe Ana, nu stia de ce merge iar sa isi faca
rau singur. Nu stia ce face si de ce face. Alerga.
III
***
Incepu sa se lumineze. Matei era
primul care a ajuns la lac. Cu privirea dezorientata o cauta pe Ana. Salciile parca
ii asteptau deja, bancile goale ii chemau. In departare se observa o silueta de
om, un cersetor semiadormit… undeva departe savura ultimul fum dintr-un muc de
tigara cules de pe jos. Matei se simti mai singur decat atunci cand ii era sila
de el… “Oare vine?... De ce nu ar veni?” se contrazicea singur.
Isi arunca tenisii rosii si prafuiti
la nici jumatate de metru de el, isi scoase sosetele gri – candva albe si se
aseza in fund, langa marginea lacului. “Aici o astept!” se gandea Matei fara sa
tina cont de cele intamplate anterior. Isi incrucisa mainile si astepta… Se
ridica, se plimba in jur, descult si transpirat de la emotiile si fiorii ce ii
dadeau tarcoale. Se aseza din nou si incepu sa isi roada ungiile… Nu se putea
opri, abia dupa ce ii tasnira sangele
din degete. Ajunse sa isi suga propriul sange! Devastat de emotii, ajunse de
necontrolat. Tremura cand o vazu pe Ana in departare…
Era imbracata intr-o fusta pana in
pamant, dreapta, albastra si lunga , si un maiou alb. Iubea combinatia aceea de
culori. Ii amintea de cerul dinainte de furtuna. Ea doar asa mai exista, ca o
combinatie!
“Te-am asteptat!” ii spuse Matei sec.
Ana insa a ales sa nu raspunda. Se
apropie de Matei si il imbratisa de mijloc, punandu-si capul pe pieptul sa. Nu
il stranse, insa il tinea. Matei amuti. Nu stia de ce face asta, ce trebuie sa
faca si ce va urma. Ramase ca o stanca, cu mainile pe langa corp si privirea in
pamant.
