Rezolutiuni

Nici nu stiu cum sa incep...cu ceva frumos ma gandesc, dar asa nu-mi vine...

As multumi, dar nu .... As rade in hohote, dar iar nu. As casca ochii de acum, cred ca e cel mai eficient sfat ce pot sa mi-l dau.

A fost un an greu – atat profesional cat si personal. Totul m-a intarit. Sunt tare!

Povesti banale, sfaturi, alte invataturi imi trec prin cap acum, dar dupa cum spunea si Kant, nu imi dati sfaturi, stiu sa gresesc si singur!

Chiar daca le-am ascultat sa stiti ca am gresit, n-a mers! Aplicati-le voi!

Desi pare banal, competenta naste incredere in sine. Uite ca devin adult, desi zambesc pe sub mustati la fiecare boacana si pot si sa judec mai bine oamenii acum, chiar daca asta nici acum nu stiu la ce ma ajuta, devin adult! Pot umple pagini cu lucruri ce le-am invatat si cu persoane care m-au ajutat in acest an, iar jos, la note de subsol, as putea pune cateva ghilimele si cu majuscule scrise numele persoanelor pe care, sau carora, cu care sau despre care.... ah! Si de ei as putea vorbi urat.

Clarific totul cu trecutul, acum in ultimele zile din an, si desi nu va sun in parte, sa stiti oameni, ca va multumesc unora din voi, de altii mi-e al naibii de dor, va iubesc si va doresc ce imi doresc si mie, evident exceptand pe cei pe care ii urasc, siiii - sa nu uit, cei care imi sunteti indiferenti, am fact acum un exercitiu, si mi-am adus aminte si de voi, va pup!

Ma gandesc ca urmeaza anul meu, cel mai impar dintre impari, 2017, va fi un an fara sot! Grozav! Nu? Ah...

Iubesc inceputurile, si sunt pregatita !Abia astept sa raman exact asa cum sunt!

Initiere

 
Insomnia imi dă curaj, mă îndeamnă să gândesc 
Deși nu-i oportun, mă face sa te-ncerc...
 Schimbă doar peisajul, Ieși din lumea acee.
 Izbește ușa grea, trage adânc curaj
 Inspira acum, inspiră ca si cum...
 Te-as invita pe cimentul rece, în fum, în depravare
 Si desi e o scânteie,
 Doar mâine poți urca în infern. 



 Iubeste ce privești, și mulțumește-i clipei
 Ca m-a inspirat sa-ti prezint doar iadul...
Fără mine. Mâine vei tânji. Dar mâine e doar mâine...
"Oh Doamne!" dar degeaba, ecoul nu se aude-
Te termin calm si blând in haosul etern. 
Iar după toate astea, după haosul meu nedrept 
Ai să speri la fel să fii mereu, același om în ochii mei
 Dar ei, cei verzi , ochii mei cruzi 
Mereu te știau un păcătos blajin
Ce căutai să poți să nu faci nimic 
Și să mă transformi in tot.

Tie ce sentiment iti domina viata?

De cateva saptamani ma gandesc intens la intrebarea care mi-a fost pusa cam de tot atata timp:

"Care a fost cel mai prezent sentiment din viata ta?"

Ma gandeam la iubire.

A fost primul lucru la care m-am gandit - dupa care am inceput sa rumeg intrebarea, stalcind cuvintele,interpretand totul, am incercat fiecare diateza,am inlocuit sensul, voiam sa vad ce se potriveste, unde se potriveste, cum ar fi mai bine, sa imi cada mai bine raspunsul. A ramas acelasi.

Dupa putin timp am inceput sa pun si eu intrebarea asta prietenilor, colegelor, fratilor, cu oricine apucam sa schimb doua vorbe, nu ezitam sa aflu raspunsul pe care eu nu l-am gandit foarte mult.

"Dorul,in permanenta imi era dor, acum ca stau sa ma gandesc si la ora asta mi-e dor. Mie dor de tata, de a fi altundeva, mi-e dor de ce am avut!" mi-a spus cel mai bun prieten.

"Frustrarea, parca tot timpul eram frustrat, ma frustrau oamenii, ma frustrau parintii,sefa mea, ma frustrau prietenii prin glumele ce le faceau. Am fost frustrat mai mereu si am pus la suflet! De aceea ma frustram, ca luam totul personal" a replicat categoric un prieten bun.

"Mandria! Vai, mereu am fost mandra de ce faceam. Orice lucru mic , era o realizare, asa e si acum, bine plus ca sunt si asa cum sunt, adica, ia uita-te la mine, tu nu ai fi mandra de tine de ai fi in locul meu?" era convinsa de raspunsul ei si o colega de servici.

Eu stiu sa iubesc. Eu iubesc sa iubesc. Mie nu mi-e dor, caci si de mi-e , mi-l potolesc. Nu sunt frustrata, decat pe moment.Cateva secunde plang si sunt dezamagita si-apoi iese soarele. Am mandrie, o tona, si nu... nu vand, nu imprumut, nu-mpart. E mandria mea! Dar pentru mine mandria nu e un sentiment.

Eu stiu sa iubesc tare. Iubesc tot – de aceea e cel mai prezent sentiment din viata mea.

Tie ce sentiment iti domina viata?

Cerc anulat

                                                                                                             
                                                                                                                     Cerc. Limita.

 

           Intregul plânge dupa mine, bucățile îmi cer sa ţip. Trebuie să execut. Aș da orice pe un vis în surdină, doar să nu mai ajung în eternul gri.

          Iubeam cum dormim, cum simtim, cum caști cu o relaxare nedescrisa, si acum constat ca tot ce faci e din puterea zilelor ce iti sunt scrise, din povara orelor ce ți-am rămas.

          As vrea sa plâng dar sunt secată, să pot să dorm, dar nu mai am vise, sa tac, dar trebuie să ţip , să urlu, vreau să zâmbesc, dar mi-e rușine, să pot să îmi asum ce vreau să fie. Vreau să vreau, dar n-am putere, și-aș mai vrea un cuvânt și un suspin, o atingere vie, un oftat că ai mai trage de timp. - să fie trezitul plăcut, si somnul adânc, să fie plat si stabil drumul, să mor de monotonie, și vreau sinceritatea sa aibă gustul dimineților grăbite, iar haosul să se încheie în vin.

         

Scriu , iar scriu, apoi mă opresc brusc și scriu din nou, scriu, scriu, și realizez că doar așa rămân cu totul in acel cerc etern al lui Moebius, pe aceeasi suprafață, cu aceleași margini.

Farmec apus

De mai bine de un an locuiesc intr-un cartier suprapopulat, intr-un apartament, cred eu facut pentru mine. Ideea nu asta e, ci aglomeratia de nedescris, si oamenii care misuna aproape in fiecare ora a zilei printre blocurile triste. La fel sunt si ei, gri. Toti vor sa ajunga cat mai repede la destinatie. Unul nu mai savureaza calatoria, ca pana la urma ce ai avea de savurat? Mirosul ascutit al tobei de esapament sau mai degraba zgmotul avioanelor care decoleaza? Fuge lumea de lume si uita sa salute, sa ureze, dar nu ezita sa injure cand nu te misti din fata lor.

Am momente cand merg pe strada cu castile in urechi si ascult muzica, fredonand-o cu voce tare. Se mai stramba lumea, insa imi place, si eu ma stramb. Pare uman.

Azi, venind acasa din oras, am realizat ca mi s-a descarcat telefonul, asa ca am luat castile, le-am indesat bine in geanta coborand vesela scarile care duc din statia de autobus la scara blocului meu. Am avut parte de o lectie. Nu am s-o uit vreodata. Imi cautam cheia si tagul de la interfon.

O batranica, undeva la 75-80 de ani, incerca din rasputeri sa tarasca dupa ea o sacosa veche, candva verde, azi doar pe roti,cu manerul ruginit, in timp ce domnul cu varsta apropiata ii dadea explicatii :

           - Te rog ai grija, ca acolo am pus si ouale, chiar deasupra, ca nu m-am gandit!

           - Tu uita-te sub picioare, ai grija de tine, oua mai sunt! Vezi sa nu cazi, tine-te de balustrada.

Batranul se tinea cu ambele maini de balustrada, in timp ce sotioara sa spargea linistita ouale.

Eu am incetinit, m-am aplecat usor si m-am prefacut ca imi leg sireturile de la bocanci.

- Nu pot, nu pot! Striga batranul.

- Stai asa! a trantit sacosa femeia si a fugit sa isi ia sotul de cot.
In acel momet m-am ridicat si am fugit si eu sa ii ajut pe cei doi. Am coborat toti trei linistiti, in timp ce zeci de persoane misunau pe langa noi. Mi-au multumit frumos cei doi, iar eu am ramas in spatele lor, mult prea interesata de replicile lor.

- Trebuia sa mergem pe dincolo, poate era mai lung drumul, dar nu erau scari. Eh! Oricum nu ne grabim nicaieri, de mancat am mancat, hainele sunt intinse. bolborosea femeia ca si cand nu ar fi vorbit cu el.

- Bine...data viitoare mergem pe dincolo, stiu ca trebuia, acuma ce pot sa fac, oricum e prea tarziu.

- Niciodata nu ma asculti! Nicio data! femeia nu se lasa....

- Asa sunt, dupa 60 de ani tot nu te lasi? deja se cicaleau.

- S-au spart ouale. afirma sec batran.

-Hai incoace! si-o stranse cu toata puterea in brate.

Am tresarit si am zambit larg.

Am luat-o inainte stiind de happy- end , cand batranica plina de sine, de dragoste si de putere a exclamat:

- Si pe aici a fost bine, nu stiu ce te vei face tu fara mine!

- Sau tu fara mine! radea mosul.

Am gandit si am regandit tot ce am vazut si am auzit, cam 2-3 ore intregi - ce simpla e viata, ce simplu e prezentul si ce frumos. Cred ca aveau cei doi istorie in spate, sunt convinsa ca macar o data s-au si injurat. Poate au plans mai mult decat au ras, sa poate nu. Poate au petrecut si ei saptamani intregi urland sau bând, si poate si ei au fost mahmuri, sunt convinsa ca si ei au trecut prin greutati, pareau fericiti, desi cred ca macar unul a fost dat afara o data de la lucru, si a ascuns asta, poate sunt doi perversi, sau poate doar au fost, poate chiar s-au si batut.

Si ce? Viata nu e despre cum a fost, e despre ce simti, e despre cum e acum!

Apropie-te

Apropie-te

Am prins cu greu  ideea gurii tale

Pe  urma  si faptele aveau un  sens

Totul suna ca o rugaciune de multumire

Confuza, credeam ca –s un demers.

Stateau  la rand metaforele sa le pot interpreta,

Trist era ca vedeam  doar ochii mari ce imi cauta

O scuza buna sa pot simti placerea sau atingerea ,

Pielea , parul , sa simt culoarea sufletului tau

Ma scaldam in durere … puteai sa imi arati si marea

Si valuri si albastrul ce imi lipsea,

Eu vedeam doar eul  si griul  sufletul din fata mea

Iar mereul  “poate” ma umplea de gol,de infinit.

Adhara IV

…

                Mi-am adus aminte iar de ea, fata nebuna cu parul de aur. Pisica alintata, paranoica, dar dulce. Mi-am adus aminte de o vara….

                O vara destul de ploioasa,  mai exact in 2015, cand credea ca totul s-a linistit - totul in afara de ea - cand avea impresia ca si-a achitat toate datoriile karmei, stand la o terasa cu noi, fetele,  a inceput sa povesteasca despre ce viata perfecta va avea ea, desi nu va iubi.  Povestea ceva despre respect, despre sprijin, despre reciprocitate, despre cum va gati in bucataria ei  ideala cu faianta gri si cum va spala pe jos de fiecare data cand va face dus, dar categoric fara iubire.  Povestea despre atat de multe lucruri frumoase, incat eu, si sunt convinsa ca si celelelalte fete le credeam. Mai ridicam din cand in cand din spranceana, dar, se uita uimita la mine si arunca sageti:

                -N-am sa ajung sa il barfesc, cum faceti voi, ipocritelor! si radea, isterica.

                - Pffff. iar ma abtineam.

                -Vom fi fericiti. Ma va consulta cand se va imbraca dimineata, inainte sa plece la birou si vor fi momente cand chiar eu ii voi pregati hainele, si voi fi tare mandra de asta. Vom gati impreuna, vom fi parteneri. Eu voi pune sarea, el piperul. Voi schimba canalele obsesiv la televizor, in timp ce el isi va calca toate camasile in diminetile tarzii. Vom fi fericiti. Va lipsi pasiunea, dar pasiunea oricum dispare, trecem de o etapa grea, si incepem cu dreptul . Abia astept sa il cunosc, ne vom intelege perfect! Dragostea e pentru saraci!

                Ma durea naivitatea ei si ma durea nu pentru ca nu era experimentata, a cunoscut mai multe decat noi toate impreuna, ma durea ca verbaliza tot. Ucidea tot ce ii statea in cale si inlatura orice fel de dubiu cum ca ea ar avea sentimente. Insa de multe ori imi puneam intrebarea “de unde atata putere?” sau “de ce atat de multa repulsie fata de dragoste?” Eu stiam ca ii e frica de iubire, de sentimente puternice, de ura, si de accea refugiul asta idiot fata de orice, oricand.  Mi-era draga dar nu puteam sa ii spun orice , ea avea bula aceea protectoare care nici nu o lasa sa auda ce vorbesc.

…

                Dupa cateva luni Adhara mea, nebuna mea Adhara, si –a propus sa vada un film la cinematograf, m-a invitat, dar fiind un film horror, am refuzat-o subtil. Evident s-a suparat, si s-a suparat tare. Eram insa imuna. Se bosumfla din orice, atatea nazuri rar aduni intr-o singura persoana , dar cand avea nevoie de ceva, chiar si un sfat pe care nu il auzea oricum, ii trecea, sau poate asta era pretextul ei de a ne impaca pe toate. . . Ma tot gandeam cum sa o refuz, dar  oricum le interpreta cum ii convenea mai tare, deci i-am spus ca am alte planuri pentru dupa masa ce urma.

                Evident, urmatoarea zi am vazut check – in- ul pe contul ei. Era singura, cica. A corupt pe cineva, eram convinsa – si am stiut cat va tine totul intre ei - maxim o saptamana. Asa a si fost, desi parea foarte imprevizibila, eu eram una din persoanele care a ajuns sa o cunoasca macar putin.  

                Adhara mea, o saptamana era in dubii, cu aere de superioritate , simtindu-se deasupra tuturor, controland bine situatia, apoi ii trecea brusc. De data asta in loc de a-i trece, dupa 7 zile a intrat in tunel, fara sa mai prinda semnal. Era un tunel lung.

                Si uite acesta este momentul in care prietena mea  a intrat in starea de negare, a devenit paranoica si se opunea oricarui sentiment pe care il absorbea usor si total diferit de pana atunci.

ÎNCIFRAT

Praf, fum si ganduri marunte
Ma fac sa cred ca voi pleca de-aici.

Vino si tu de auzi etern in efemer,
Si-n bine vezi un rau, si-n verde un semn.
Doar nu mai gandi! Respira,
Doar simte.
Iar de ramai, ramai cu ei,
Cu toti ceilalti, toti, Animale!
Promit sa caut tine-le- n oameni
Si stiu si drumul, dar mi-e frica
De caini, de lei, si de multime

Zi-le de vina mea, zi-le c-am fost nebuna
Zi-le ca nu mai pot nici acum
Zi-le ca m-ai facut sa cred in mai mult,
Mai bun, mai... orice, zi!
Zi-le ca eu cred in orice in afara de animalele
Din ei.

"Camarad" cazut!

Adrian Nuta a tinut neaparat sa –mi deschida ochii cu “Inchisorile invizibile ” cand mi – a pus intrebarea “ De ce sa bati la o usa zidita?”.

Brusc m –am trezit cu gandul ca poate dorinta mea cea mai adanca este sa sufar. Nu fiecare examen poate fi promovat. Nu totul e asa cum vrem noi sa fie. Devin usor ignoranta. Nici macar nu stiu cine sunt. Nu ma cunosc. Nu ma vad.

De ce nu caut mereu succesul social? De ce ma hranesc cu lucruri nevitale? De ce caut in adancuri cand sunt chiar la suprafata.

Oamenii nu au nevoie de oameni - doar pentru ca eu de asta am nevoie. Oamenii au nevoie de un lucru , iar pentru a realiza acel lucru, folosesc alti oameni. 

Sunt o luptatoare. Nu! Chiar am fost o luptatoare. 

Azi, acum , aici, ma resemnez.Las armele jos, ma dezbrac de eforturi, de placeri  si rasuflu usurata! Am dat tot ce a fost mai bun, mai intens si mai mult din mine.

 Am fost o luptatoate. Am fost acolo pentru tot cei mi-au incalzit sufletul, necontenit, neconditionat si intens. Mi-am comandat deja o statuie, voi multumi sinelui ca nu a ratat nici o clipa sa respire pentru ceilalti. 

Raman la negru. De azi.

Adhara part III

Multa vreme nimeni nu a stiut de micuta “pisica”, Adhara. Stiam insa sigur ca asculta pian, in nopti tarzii. Mereu  era fascinata de ceea ce traia. Era captiva in lumea ei, cand cu unii, cand cu altii, cand in puhoiul de oameni adunati sa ceara ceva.  Era unde nu te asteptai sa apara.   Treceau lunile, anotimpuri tarzii si se trezea nebuna ca nu mai suporta dulcegariile lui Matei, aroganta lui Stefan, Florin ii facea doar belele,o enerva curtoazia lui Mihai si tot asa din motive puerile sau inexistente a ramas depasita chiar si de situatia cu Vlad, a renuntat la Cristian  si Liviu nici macar nu a captat - o.

Ba prea mic, ba prea scund, ba era mamos, ba cu prea multa autoritate, sau doar plictisitor, unul era rau, altul prea tandru, a dat si peste frumosi, peste inteligenti dar fixisti, si lista ar putea continua ….

Povestile tineau 3 – 4 zile si toate aveau aceleasi etape.  Acestia erau din categoria I. Totul era bine structurat, bine pus la punct, gandit pana la ultimul detaliu.  Mereu sarea peste etapa “mister” -  Adhara tinea neaparat sa fie clara de la inceput. Ura sa piarda timpul , de aceea tentant i se parea momentul  acela in care “el”-ul ar fi vrut sa renunte, dar ceva isi spunea “mai stau”. Nu suporta sa vada regretele lor, dar cumva doar le demonstra ceea ce stia cu cateva zile inainte...

Nu era ea agitata, doar se plictisea repede. Iubea fiecare farama din persoanele cu care petrecea timp. Desi poate era un gram de buna dispozitie, ea o traia din plin.

L-a cunoscut pe acel “el” cu bratara de piele, cu care se plimba ore in sir, desi o plictisea peisajul. Ii batea inima tare cand se uita in ochii lui caprui, si i se facea pielea de gaina atunci cand se atingeau din greseala.   Se astepta sa fie mereu  “el” –ul acea persoana prezenta  cineva-ul  langa care va ajunge sa se intreaca in batranete.

 Esec peste esec si experiente de neuitat au calit-o pe Adhara, si au facut-o sa ajunga acea persoana care isi dorea sa devina. Imi placea asta la ea. Desi dupa fiecare “pa” spus plangea doua – trei ore, se ridica brusc si in alte cateva zile venea alt “el” cu sau fara bratara de piele, dar sigur cu un umor aparte care o mai tineau captata de lucruri pe care inca nu le facuse.

(Se supara cand incercam sa ii dau sfaturi, de aceea acum doar va spun, ca desi nu eram de accord cu stilul ei de viata, o invidiam ingrozitor de tare.)

A venit “el”- ul cu ochi mici , dar suflet mare, cu mana darnica si deschis spre lume. Degeaba era deschis spre lume , daca lumea ei era inchisa.  Ce-i drept farmecul nu s-a risipit decat urmand regula de aur -  dupa 3 – 4 zile – deci se incadrase in aceeasi categorie.

Apo era printul acela frumos,  plin de initiativa si daruire, care a trecut de limita cu cateva zile, ceea ce nu il incadra in nici o categorie, asa ca simplu – Adhara l-a uitat.

Cei din a doua categorie erau cei care o suportau maxim doua  luni de zile, aproximativ 60 de zile, evident nu zilnic. Oameni puri sau prefacuti, oameni care transmiteau ceva, fie iubire,  admiratie, invidie sau aveau doar setea de razbunare prea dezvoltata, erau oameni de la care Adhara invata ceva. Absorbea sentimente si isi insusea trairi din care invata cate ceva, sau nu. 

Iubea oamenii buni, rai, lacomi sau egoisti, darnici, seci sau imaturi. Iubea oamenii. Iubea cate putin din fiecare, iar dupa ce asimila in propria-si structura ceea ce ii lipsea, ii lasa sa plece. Nu era neputincioasa fara ei, era vesela doar cu. Nu cunostea cuvantul “monotonie” si nici nu vroia sa o perceapa. Avea varsta de 24 de ani si era implinita din toate punctele de vedere.

Adora soarele, verdele, cafeaua si ura noptile. Ii era frica de intunericul ei si de monstrii pe care ii nastea din cauza fricii.  Oamenii doar veneau si cum veneau , asa plecau. Adhara era explozia de iubire si de veselie, pana ce soarele apunea. Ea, din cate mi-a povestit, niciodata nu a apartinut nimaniu. Era singura -  si desi incerca sa se certe cu cei care o lasase asa, nu avea cu cine – cu adevarat nicio data nu a apartinut nimanui – nici copilariei, nici lor, nici “lui” – doar gol, pustiu si fum de la lumanarea proaspat stinsa.

O iubeam -  o iubeam ca pe o sora, ca pe o prietena, o iubita – si uram tot ce facea, dar o admiram nespus. Imi lipseste.

Razboi defectiv de plural

Reusesc  sa ma dau peste cap de cel putin 200 de ori pe zi, incercand sa ma hidratez cu apa de la robinet,  in acelasi timp in care sterg nasul unui copil caruia i  s-a spus sa mearga mai incolo. Am zile cand nu imi dau seama nici dupa doua boluri de supa  ca am mancat, doar pentru ca intre timp hranesc alte suflete sau  pur si simplu citesc prostii din domenii de interes comun.  Traiesc uneori momente in care imi curg lacrimile de la oboseala si stres , dar inima imi spune ca pot sa ma abtin inca doua statii pana acasa, unde am dreptul sa ma descarc.

 Sunt una si aceeasi persoana desi  eu, de cele mai multe ori nu ascult lumea care se plange din cauza banilor sau a altor probleme minore  cu cea care e fascinata  ore in sir de un copil care a vazut pentru prima data un spectacol, sau un animal. Sunt cea mai atenta neatenta din lume. Inca visez la o lume fara probleme desi sunt ingropata in ele –sa nu cobim, ma bucur ca sunt sanatoasa!

Am invatat sa apreciez acei  50 de bani care lipsesc din  suma unui bilet de autobus,  la fel de tare ca o zi cu prietenii la iarba verde. E acelasi lucru pentru mine sa nu aud nici un repros ore intregi cu castigul unui lucru pe care mi l-am dorit probabil de ceva vreme.

Sunt lucuri atat de marunte ce ma fac sa zambesc si altele colosale care nici nu ma intristeaza.

Sunt un om care iubeste, care absoarbe, care se bucura, care ia pur si simplu ceea ce o incanta.  N-am nevoie de “ceva”  ca sa ma motiveze, dar pot cadea oricand dintr-o greseala. Sunt copilul in forma pura care vrea sa simta iubire, aspira la siguranta si ii e frica de tot.

Ma dau peste cap de cate ori e nevoie  si ma distrug pentru fiecare persoana cate putin, pentru un zambet sincer si o imbratisare grea. 

Rau!

Sa fim rai!

Nimeni nu te vrea pentru nimic.

 Esti dorit pentru ceva. Si tu, si eu, si noi, si toti. Nu esti exceptie, dar tu poti crede asta – iar eu voi zambi fals cand te voi vedea cat de credul mananci admiratia ipocrita pe paine. Mestec-o bine , sa nu te inneci.

Fiecare vrea ceva -  bani, sex, afectiune, atentie, o mangaiere, un reincarcat de cartela, un cocktail pe terasa din centru, o bibliografie la licenta,  cuvinte de lauda, un zambet (chiar si fals), o prajitura, o noua fantezie bifata, sau poate doar umplerea unei ore de dupa o zi de lucru. Toti vrem, toti tanjim dupa ceva…

Dupa fiecare obiectiv bifat, apare altul, si altul si altul, si altul –si te intreb la ce aspiri? Aspiratia e un cuvant  mare.  Nu ravnim la imposibil, cel putin noi, nebunii,  -  noi vrem pas cu pas sa cucerim lumea noastra.

Eu vreau sa pot sa ma stamb de cate ori nu imi convine ceva. Insa pana aici trebuie sa imi fac un plan - un plan bine pus la punct de la care nu ma voi abate.  Am nevoie de negrii, de zacusca, de un ou crud si niste castraveti.

Apoi mai vreau sa iubesc – aici am nevoie de nebuni. Toti nebunii sa ma contacteze. Promit sa bem, sa cantam tare, sa radem in hohote si sa criticam normalii, sa ne sarutam, sa ne uitam lung unul la altul. Sa ma contacteze nebunii. Nu si cei cu ochi caprui – pe ei nu ii vreau!!!!  Anomalie.

Vreau sa  pot sa fiu eu si sa fiu cu un alt eu, care defapt e el, ca un eu, care vrea ce vreau eu si cum vrea el sa vreau eu. Vreau – plan am ! Vreau sa fim rai!

Multumiri o mie!

A fost un an plin. Cu certitudine am avut din toate câte putin sau mai mult. Am avut parte de milioane de zâmbete si lacrimi o grămadă, am avut parcă mai multe cearcăne decât în alți ani, dar și mai multe realizări.

 Anul acesta de prea multe ori mi-am lovit degetul mic de la picior de mobila si parcă mi-au mai apărut niște riduri. Am mai pus 2 kilograme frumoase si dulci (desi le văd ca 10) , m-am îngrijit mai mult, mi-am și ars părul cu placa, m-am îngrijit apoi mai bine. 

Am început cu o singură aripă anul și am umplut pachete întregi de șervețele, am băut mai mult și am dansat mai mult, am scris, m-am descărcat, m-am încărcat din nou și din nou am scris. 

Am avut un an plin, și pentru toti dușmanii mei, stați liniștiți, am suferit ca un câine pentru fiecare zâmbet pe care mi l-ați văzut. 

Am primit tot ce am meritat, mai mult oricum nu puteam duce. 

Multumesc pentru toate florile primite, fiecare mângâiere, toate privirile ce le-am colectat, fiecare clipire ce mi s-a adresat, loviturile, gândurile, cântecele dedicate, mesajele primite, singura scrisoare, hohotele de râs si de plâns, cadourile scumpe si cele ieftine, emoțiile, nervii, pentru tot mulțumesc. 

 

Multumesc pentru tot ce  fost bun si pentru tot ce a fost rău, sau foarte rău. Fără voi, nu as fi ce sunt. Va iubesc oameni, va iubesc prieteni si dușmani. Iubesc să vă simt cuvintele si gesturile, iubesc să vă aud, să vă văd și să tot, tot, tot cu voi!!!! Multumesc că mi-ați făcut încă un an plin de ....tot! 

Ajustari

Praf, fum, ganduri si putina ploaie. Zi para intunecata. Gri si rosu. Sunt norocoasa.

E ziua in care nu ma uit la ceas, la noi, nu vad cerul si nu imi pasa nici de textura pielii tale. Oricine ai fi tu, azi pot trece de puhoiul de “ei”, “voi” , de tot ce inseamna “acum” ori “odata”.

Mi-am abandonat sinele -  si ciudat sentiment masochist – am inceput sa ma simt a cuiva – dupa o vreme ce-i  drept, dar am simtit ca apartin de ceva.

 Apartin cuiva, apartin unui loc , unui om, unui sentiment -  si am inceput sa prind culoare –

 Verde. 

Panica! Am pierdut cartea!

…dupa 5 zile de cand am pierdut cartea cu povesti

Dupa zeci de ganduri jalnice si mizerii organizate am reusit sa ma imbrac azi in ceva mai vechi decat mine. Ma asteptam sa simt miros intepator de praf. Inodor.  Oare unde e cartea?

Nu simt nici caldura, nici miros, nici textura. Simt insa ca de nu ma asez din nou in pat, o sa cad. Se numeste asta autofobie sau ma sperie purul gand ca nu stiu cum am ajuns aici, in aceste haine, in acest pat, intre aceste incaltaminte si spre unde acum? Unde e cartea?

Incerc sa imi recunosc  greselile, incerc sa le refac, sa le transform, sa le transpun, sa le plang, sa le mananc, sa le las, sa le ingrop. Stiu cum , dar nu am cum.

- Aceasta poveste era despre cum m-am lasat eu pacalita, de cel mai ticalos om pe care am avut marea placere de a-l cunoaste -

 Zambea cu ochii, zambea cu tot corpul si emana incredere. Iar povestea fiind construita in jurul lui, ca personaj secundar, am primit trasaturile ramase – copila naiva -  am crezut fiecare sunet, fiecare cuvant spus de el, si fiecare cuvant construia in el o mica fereastra spre viitorul pe care il construisem in timp ce demolam fiecare plan prostesc , crescut in sufletul meu imens.

Suna bine tot, mirosea a lavanda si prospetimea radia. Poveste fara sfarsit …

Unde e cartea, nebunilor?