Mutualitate

Plutea prin fum o aroma puternica de hibiscus... a tras aer in piept de a intepat-o in inima... si isi continua drumul, calcand usor printre lucrurile inutile de pe jos. El era de negasit...

Ea cauta sursa de viata din acea incapere, insa fumul, lacrimile si durerea intepatoare  o inpingeau sa dea gres. Simtea o fervoare incredibila cand trecea pe langa acele mici nimicuri care ii tineau intregi. Agrafa ei ruginita se descompunea usor pe lemnul vechi. Borcanul plin de praf isi pierduse capacul, simbolul lor era pierdut sub masa ”Mamaruta, dulce mamaruta, ti-ai pierdut faima”... Amintirile incercau sa evadeze din camera incarcata de gemete si  sudoare,dar ferestra era prea ruginita sa se fi putut deschide.

Cauta... ea insa cauta neobosita trupul cald al celui care ii daruise mereu speranta si iubire si lacrimi si zambete, vise si putere...insa in zadar.

”Daca as putea acum as face un foc, aici in mijlocul celei mai jegoase incaperi ”

”Foc?” radea necontrolat  sinele ei

”Da! Foc! Unul mare ca sa reusesc sa imi ard toate amintirile, sa pot sa scap de tot!”

”Zau? Atunci la ce ai mai venit aici? De ce il mai cauti?”

”Dispari! Oricum nu am nevoie de tine!” tremura de nervi

”Ei nu ai...ai nevoie si de mine, si de el, pe mine nu ma poti minti, stii?”

Nu a mai indraznit sa se contrazica... incetinise si lua tricoul lui in brate. Vroia patul lui, cearceaful lui, perna lui, mirosul lui, il vroia pe el... adormise usor inainte insa se invelise cu lacrimi abundente, albe si sclipitoare.  Ii era trist de imposibil sa isi satisfaca infantila dorinta de a avea somnul adanc si pur... Nu visa la fericirea eterna, la marea albastra sau la nemurirea sufletului sau... vroia un singur lucru: mutualitate.

”Ce parfum puternic  si  intepator are sangele tau” ii sopti noaptea bland la ureche.

Ii era imposibil sa tresara caci nu vroia sa se amageasca... Nu credea in vise, implora realitate in gand.

Dimineata se dizolvase intr-o atingere suava. Perna ii acoperea trupul palid. El nu scoase nici un sunet. Ea oftase.

”Dimineata ne topeste iubito...”,  tremura din voce.

”Ciudat, eu doar langa tine mai simt caldura” zambea ea.

Si rusinat si necontrolat incerca sa schimbe atmosfera care nu-l avantajase spunandu-i:

”Iti mai amintesti, zilele de vara toride si tarzii?”

”Imi amintesc doar noptile reci si inumane fara tine – vino inapoi, spune-i mainii tale drepte ca mi-e dor de plimbarile lungi  pe soldurile mele... ”

”Te iubesc” sopti.

Stangacia lui durea, dar era un om bun, un om plin de dragoste si intelegere, dar nu cand era departe. Iar ea nu vroia sa il piarda intr-o pata de soare uscata ...Asa ca astepta...Il luase in brate si astepta sa se transforme ziua in noapte, iar noaptea in zi...Astepta soarele sa resara din negrul noptii si luna sa dispara de pe bolta sufletului sau.