- basm -

Niste ochi prea stralucitori nu ma lasau sa dorm. Motanul  facea  iar pe zeul in camera. Alearga si se oprea brusc in fata mea... Era sa fiu atinsa de ghearele sale. Sincer, am tresarit.Am tresarit...Era un deja- vu, doar cu alte personaje.

*

I-am scris din greseala. Mare greseala. Imi sarea inima din piept, dar am zambit triumfator de parca as fi facut-o intentionat.

Unghiile mele erau roase pana-n carne, chiar daca credeam ca am scapat, undeva in 98 de acest obicei oripilant. Mai conta? Nu.

Trecuse o zi, trecuse doua, trecuse noua zeci si noua... Si basmul meu se transormase intr-un cosmar. Formulele mediane deveneau pauze lungi si disturbatoare, dar intensitatea ramanea!

Nu mai era nici Fat Frumos, nici Harap Alb si nici Calin. Au ramas doar filele dintr-o asa zisa poveste... Poveste care isi pierduse din valoare, din zel si din farmec ...dar nu din intensitate.  Intorceam cate o fila doar de dragul de a termina cartea groasa plina de praf,  pe care mi-am propus-o sa o termin.

Dadeam ochii peste cap si faceam pe cea puternica,  doar ca sa ignor vizibilitatea batailor inimii mele. Vroia sa sara din piept. Chiar isi dorea asta. Norocul meu era , ca aveam doua maini libere pentru a tine tare pieptul sa nu vada lumea suferinta mea. M-am ascuns. Nu puteam iesi din starea aceea. Stiam ca sunt  o lașă.

Printesa sau nu, m-am pus in pat si incercam sa ma scufund in perne... Stiam bine regulile asa numitului basm. Urma seara, trebuia sa imi traiesc cosmarul. Am inchis ochii si am lasat sa se scurga timpul. 

Zâmbesc

Prea  greu accept trecerea timpului... insa prea nemultumita sunt si de faptul ca nu se scurge mai repede. Sunt o impletitura de contraste... o bucata de  praf care vrea sa fie dus de vant. Insa vantul nu bate. Nu mai sunt nici brize si nici furtuni. Nu mai tine nimic cu mine.

Prea radical s-a schimbat totul. Prea brutal am fost lovita. Urasc sa fiu atinsa, atunci ce sa vorbesc de lovituri? Nu pot sa accept, dar nici nu pot face nimic sa schimb ceva.

Nu mai vreau nici pace, nici implinire sufleteasca, nici oameni zambitori. Vreau ca toti sa simta ce simt eu. Vreau ca toti sa aiba lacrimi in ochi si durere in suflet, doar pentru a simti ce simt eu. Se varsa egoismul din mine si nu mai vad in fata ochilor nimic, doar negru... mult, mult intuneric.

Zambesc, pentru ca asta imi e dat sa fac! Rasuflu usurata dupa fiecare pas, dupa fiecare clipire, pentru ca asa zisa lume ma vrea fericita. Stiu, chiar sunt convinsa ca lor nu le pasa de ce simt, ci de ce vad. De aceea pot sa zambesc. Si ce daca nu e zambetul meu? Cine ma intreaba unde e al meu? Al meu s-a sters... a existat, dar a fost rapit. Recunosc faptul ca nu am miscat un deget sa il recuperez. Pentru ce am nevoie de un zambet adevarat, daca nici cei mai apropiati nu stiu sa aprecieze, sa diferentieze sau sa multumeasca un asemenea dar.

Mi s-a mai zis ca sunt o lașă! Ei și? Cine observa asta? O persoana, dintr-un milion. O persoana careia oricum nu ii pasa , ci vorbeste doar ca sa nu taca.

Sunt impotriva lumii, impotriva falsitatii, sunt pentru demnitate, orgoliu si iubire! Cine ma crede? Nimeni. Nimeni nu vede vreo conexiune intre cele trei elemente... pentru ca nimeni nu apreciaza cele trei elemente indeajuns.

Sunt impotriva lasitatii. Sunt impotriva raului. Sunt pentru fericire. Exist pentru iubire. Traiesc pentru a putea vedea zambetele adevarate, naturale si mult prea implinite ale unor oameni care nu au fost inca jefuiti de acest minunat dar efemer.

Ei inca zambesc...