Transformare in timp

                                                                                   

Trecuse o vreme buna de cand nu o stranse in brate... s-a depus praful peste sentimentele lui... peste tot ceea ce simtea el. Din cand in cand mai veneau maini lungi, aspre si crapate de vantul prea dur, sa ii mangaie durerea, erau buze care incercau necontenit sa il sece de sentimente. Insa  codul seifului unde isi pastra pasiunea  pentru ea, era chiar la ea, scris pe o veche foaie de hartie galbuie si mototolita, aruncata undeva in coltul stang al camerei ei dezordonate. Era mereu sub tricoul lui rosu imbacsit de fum si alcool, ce-l purtase ultimele dati...

A ajuns sa il doboare  tot ce a aceeptat, dar era prea vanitos ca sa renunte, asa ca inchise ochii, isi musca buzele carnoase, prea tare si merse inainte. Daca il durea? Enorm.      

... si numarase zilele si inghitea in sec noptile... si isi dorea iadul , atata timp cat era si ea, isi dorea eternul, cat era  prezenta si ea, isi dorea moartea, si somnul si vecia... atata timp cat o tinea de mana.

... si numara secundele in gand si mereu ii ieseau mai mult de 60... si nu reusise nicicum sa adoarma... ii era dor, ii era somn, ii era rau, ii era prea greu, prea mult... Era gol.

Bucata inalta de oglinda subtire – se transformasera in cioburi minuscule care de care mai disperate sa scape de blestem... el insa nu reusea.  Nu-l mai surprinse nici zgomotul puternic cauzat de cazatura, nici impactul asupra sa. A fost ranit de cea mai indrazneata bucata de sticla in piept. Isi daduse jos bluza intr-un mod  nesemnificativ si isi curatase sangele.

In acel moment, undeva in surdina isi auzi sunand telefonul. Nu se grabea sa raspunda. La ora aceea in zi nu avea cum sa sune ea.

Tarandu-si picioarele obosite, se gandise ca e singura sansa sa iasa din banal, din casa. Ca poate e vreun prieten dornic de alcool, de povesti inutile care sa il  faca  sa uite ca exista.

Era ea. Evident suna-se de dor. Nu o mai suna-se inapoi deoarece gandurile de tristete ii erau intrerupte de ecranul prea luminat al telefonului. Il  suna-se Paul, un vechi prieten. Ii propuse exact ce isi dorise.

...

Si asa trecusera timpul, mai bine, mai inutil si mai grabit. El realizase doar durerea, si o ineca in alcool dublu rafinat. Il ardea. Il durea.  Pana intr-o zi...

... cand ea se intoarse definitiv la el... dandu-si  seama ca... cu mainile ei mici si fine, cu ochii larg deschisi si mintea lucida ... creease  un monstru .

Am zis ”Pas!”

...Si se puse la un film, la o reclama, la o carte buna ... si nu reusise sa vada nici macar imaginea. Ochii inlacrimati o impiedicau sa vada chiar si realitatea. ...Si iubea totul la el, si isi dorea parfumul lui, pielea fina sa ii mangaie, vroia sa ii simta respiratie. Daca se victimiza? Probabil.

...Si se trezi singura in camera, parasita intr-o balta de lacrimi, nu mai suspina, ci plangea chiar in hohote;  In hohote asurzitoare, asemeni unui copil abia abandonat.  In el zacea alcoolul. Ii contracara plansul, zambetul lui larg... In hohote iesea nepasarea din el, stand pe un scaun vechi de lemn in fata sticlelor goale de bere... Cica o iubea... o ranea. O ranea iubind-o!

...Si a ramas singura... si is dorea sa simta si el tot ce simtea ea in acel moment. Il vroia. Urla dupa spontaneitate cu gandul ca poate in surdina va auzi si el. El era ingropat in muzica si tutun...  

...si unde erau faptele? Unde era fericirea? Unde era gramul acela de zambet? De ce atunci cand ii era mai rau si mai greu, el dadea gres? De ce nu se putea altfel? De ce el putea dormi in timp ce ea se imbiba in lacrimi amare? De ce ea tremura in timp ce el era relaxat? De ce existau lacrimi? Daca se iubeau de ce o facea sa o doara? De ce ?

...”O viata frumoasa...” ii spuse in gand printre lacrimi otravite de acel sentiment ciudat numit iubire... o viata frumoasa ii dorea, si tot ce era mai bun! Pentru ca il iubise, ii iubise chiar si spatele cand si l-a intors cand ea lacrima.