Omniprezent

Sub dus.

Acolo gandesc  cel mai limpede.  Stau efectiv si respir apa calda. Imi pun intrebari peste intrebari. Mi se face pielea de gaina -  e forma mea de “more than love” si astept sa se faca o cat de marunta scanteie sa aflu ce gandesc . Fug dupa alter egoul meu sa imi raspunda , iar cand il prind se aseaza intr-un colt al mintii mele si tace. Tace!

Sub plapuma. 

Urasc sa ma confrunt cu mine. Mi-e dusman. O data a incercat sa ma convinga ca el nu e de mine. L-am crezut , si am facut exact ce mi-a dictat. Am mers pe increderea egoului meu orbeste. Acum merg orbeste dupa cuvintele – el – ului . Era sa pierd un fragment din viata sis a datorez egoismului interior totul. Cand voi fi destul de mare, am sa il gonesc.

Sub cer. 

Miscari concentrice . Oameni bulversati. Perplex. Nu ajuta nimic. La ce sa ies in lume, cand eu  abia pot sa ma tin pe picioare. Cazi? Ridica-te. Iar sunt marioneta lui, unde e  - el -  ul? De ce tot tu, prin tot ce ma inconjoara existi? De ce esti atat de puternic tu, de ce esti alt eu?

“Chiar crezi ca va fi cineva mereu langa tine sa te tina de mana? ”

“Vreau”

“Credula esti!”

Ce suntem? Oameni.

Ce suntem noi? Oameni.
Ființe superioare caracterizate prin gândire, inteligență și limbaj articulat. Noi  suntem esența lumii, noi suntem cei care conducem.
Ajungem să ne etichetăm fiecare gest, fiecare mișcare si devenim exact cum vor alții. Pierdem putin câte puțin din noi doar datorită unor gesturi poate necontrolate . Devenim exact eticheta ce ne-a fost atribuită.
Eu nu sunt rea, dar mă uit urât.
Nu sunt egoistă, dar nu-mpart cu străinii.
Eu nu sunt tristă, dar n-am vreme să zâmbesc.
Nu sunt încăpățânată, vreau doar motive pentru fiecare acțiune contrară cu a mea.
Nu sunt impulsivă, dar nu are rost să țin în mine.
Nu sunt geloasă, îmi pasă poate prea apăsat.
Nu sunt nebună, sunt mai energică.
Nu mă uit urât, gândesc lucruri.
Nu împart cu străinii pentru că nu îmi cer.
Nu am vreme sa zâmbesc pentru că râd mult,comentez.
Eu nu sunt tristă, doar îmi amintesc.
Nu sunt fericită, eu doar zâmbesc.
Nu sunt îndrăgostită, eu doar simt.
Nu iubesc, doar nu urăsc.

Totul se contrazice, să mă caracterizeze cineva cu exactitate, căci sunt plină de etichete. Asta înseamnă să fii om, să stai să judeci, să crezi.
 Sunt exact ce sunt. Un amalgam de toate, în proporții variate. Sunt de toate, sunt plină de etichete, dar sunt toate însușirile primite de oameni, sunt om.
Dacă m-ai vedea fără etichete și m-ai întreba ce sunt m-as gândi la " sunt a ta" dar ți-aș răspunde  "sunt om" .
Acum intelegi ce suntem?
Oameni.

Chat viciat cu un strain in gara

Patru zile mi-a luat sa imi strang toate lucrurile de prin casa. Patru zile – in care eram terminate psihic de piesele de la radioul mic din bucatarie care incerca din rasputeri sa ma indeparteze de ganduri ucigatoare.  Dar, pana la urma am reusit.

Am trantit usa garsonierei noastre, asa cinematografic dupa care am stat sa ma gandesc… Eram in fata usii de metal si realizam ca s-a terminat un capitol din viata mea, pe care totusi trebuie sa il tratez cu mult respect, nu cu un comportament de copil suparat. Asa ca am intrat din nou in casa, lasand bagajele pe holul blocului, am plans si am salutat tot ce imi constituia viata si lumea, am deschis usa suav, am iesit, am apropiat-o ca pe un ultim sarut inainte de prapad, am intors cheia de doua ori in zavor si am plecat. Ce ganduri aveam, nu pot sa iti spun… chiar nu pot, insa tinde spre o ploaie rece cu miros intepator.

Mi-am luat doar lucrurile importante cu mine si stiind ca nu ma voi putea intoarce vreodata , am insistat pe detalii: o doza goala de Cola, cateva agrafe, un ambalaj proaspat de la o ciocolata de casa, cateva haine , 2 tacamuri  dintre care unul cu pitici, ceasul cu curea lunga de piele si restul chestiilor cu care traiam.

Ma ingreunau zecile de bagaje, dar la urma urmei erau viata mea. Am vrut sa schimb locul, obiceiurile si orasul, asa ca am plecat la gara. Inainte de asta, am spart cu multa hotarare borcanul nostru cu “Vama Veche” si am luat toti banii stransi, convinsa ca nu mai vreau sa ajung acolo vreodata fara el, iar el nu mai e.

Am ajuns la gara, mi-am luat un bilet si asteptam ora potrivita.

Iubesc garile. Agitatia de acolo ma face sa ma simt vie. Cata dragoste,  cate lacrimi, cate vise spulberate si dezamagire, cata tristete traieste acest loc.

 “Aha! Deci aici se simte!” am zis-o cu voce tare, fiind singura in zona.  A trecut un strain si a zambint, cel mai probabil auzindu-ma. A trecut pe langa mine si s-a intors intrebandu-ma unde calatoresc cu atatea bagaje.

-          Maramures!

-          Frumoasa zona. Verde si pasnica.

-          Da!

Eram plansa, distrusa, infometata , obosita, indurerata, si toate cele, doar de conversatii cu straini in gara nu aveam  chef. Asa ca am grabit pasul, undeva mai departe pe culoar, si m-am asezat pe o banca libera. Eram gandita, dar nu gandeam. Flashuri treceau prin mintea mea si fragmente din amintiri frumoase.

-          Soarta! exclama  strainul . Soarta asta!

-          Da soarta! M-ati urmarit. eram revoltata

-          De ce tii in mana un ambalaj de ciocolata de casa ? facea pe indiscretul …

-          Poftim???

-          Uite gunoiul in stanga ta ! Nu te umple de amintiri , daca tot incerci sa scapi.

Am crezut ca mi-a dat cineva in cap. Am mijit ochii si mi s-au umplut de lacrimi. N-am raspuns ca nu mi-am propus sa plang. Dar imi venea sa ii spun sa mearga naibii, sa isi vada de treaba lui. M-am intors subtil cu spatele la el si mi-am pus castile-n urechi. Am fredonat jumate dintr-o piesa veche cand ma intrerupe din nou.

-          Scuza-ma , cat este ceasul?

-          10.42

-          De ce ai venit cu 4 ore si ceva mai repede la gara? Trenul tau pleaca abia pe la 2 si ceva… se uita la mine zambind, radicand dintr-o spranceana cu ochii pe biletul din mana mea.

-          De aia!

-          Exact. De ce fugi? Uita-te la tine, esti o persoana asa de…

-          Stiu! Sunt o persoana asa de frumoasa, si desteapta,  stiu domnule, stiu!

-          Diferita - vroiam sa spun! Dar nu am nici un dubiu ca nu esti frumoasa sau desteapta.

-          Bine! ma simteam prost. Am strans buzele si asteptam sa continue.

-          Nu sti ce vrei de la viata asta, asa-i? intreba cu atata incredere in el.

-          Nu! Acum nu mai stiu ce vreau.

-          Redreteaza-te copilo!

-          Nu pot!

-          Ce iti lipseste?

N-am raspuns. Nu stiam sa ma exprim. Am suspinat.

-          Reformulez. Ceea ce iti lipseste e identificat? Stii ce iti lipseste? Poti face rost de ea?

-          Nu!

-          Esti categorica. Deci stii ce cauti sau ce iti lipseste, dar nu o mai vrei?

-          Nu. Nu e atat de simplu. E ca sic and moare cineva, dispare de tot. Nu mai vreau de la nimeni ceea ce am primit de la el si si de-as vrea,  nu ar fi la fel.

-          A murit? se intrista strainul meu…

-          Nu. E mai putin viu in ultima vreme, dar nu a murit.

-          Tu il vrei inapoi, copila! Uita-te in oglinda, uita-te la privirea ta…

-          Imi cer scuze, insa cred ca m-am exprimat gresit. Nu vreau nimic inapoi. Nimic.

-          A fost el , EL-ul?

-          Ma bucur ca m-ati intrebat la trecut asta. Am placerea de a o trece la toate timpurile.

Zambi larg strainul, scarpinandu-se-n cap, semn ca ar mai avea intrebari dar stie tot.

-          Aveti o poza impreuna? Mi-ar placea sa te vad si zambind dintr-un motiv adevarat.

Atunci am zambit si am cautat in telefon prima noastra poza impreuna, era sub un copac.

-          Sunteti frumosi! zambi satisfacut

-          Nu. Aici e trecutul la verb. Eram.

-          Copil prostut, m-a luat de dupa umeri strainul si mi-a zis uitandu-se in ochii mei, tu…tu te termini cate putin in fiecare secunda.De ce te lasi , copilo?

Am izbucnit in lacrimi, mi-am scos cartea  “ Invitatie la vals ” din ghiozdan si l-am ignorat, citind.

M-a lasat in pace 10 – 15  minute bune, dupa care a zis ferm si raspicat sa ii citesc exact fraza la care m-am oprit.

-          Cu voce tare, te rog.

-          “Marile dureri nu dor la început. Sunt mari pentru că deschid o rană care nu se mai vindecă. Şi ai să citeşti zilnic de acum înainte, luni, ani, secole ceea ce se petrece în sufletul meu, dacă nu vii să-mi iei mâinile şi să descoperi în ochii mei marea dragoste pe care mi-ai sădit-o şi pe care nu poţi s-o fărâmi orice ai face, pentru că e opera ta, nu a mea.”

-          Ia-o aminte.  Organizeaza-te.

 Nu pierde ce simti!

Am fost desfintata. 

Extaz în centru

Sex, droguri, alcool, cafea,nicotină, aveam multe de înșirat, dar cred ca te-ai prins ca nu mai e vorba de întreg. E de ce dăm . 
E despre cum o arzi in localuri bune din centru si cum stii ca asta e răspunsul filmelor la care ai adormit. . . Asa se face prietene. Lasă lumea sa vorbească, tu întreabă -te mai poti?
Te ridici amețit de "vântul ce bate" si de niste sticle cu eticheta ruptă constatând ca n-ajunge! Mai ceri un rând, zâmbești , te mai uiti lung, că doar e plină lumea de frumusețe, iți vine sa vomiți, si brusc de așezi... Răbdare, dragul meu prieten, noaptea e lungă. Mai râzi, mai asculți, bați bitul celei mai enervante piese de la radio, si ești cool. Dar nu esti tu.
 Asta e viaţa ta, nu cea pe care o aveai! Bea, fumează, cucerește! Secretul vieții tale oricum nu e la tine...tu doar creezi condiții, fa-le! Doar puțină atenție s-acorzi în dozaj - nu vrei sa rămâi singur pe lume.
 N-ajunge acasă, căci te vor devora proprii-ți monstrii! Du-te acasă,unde nu e "acasă" a ta. Iar dupa două - trei fumuri ia-o de la capăt sa nu te apuce nostalgia si dorul de încă o gura de un "nou tu".

Caraphernelia

Inainte sa stii sa zbori trebuie sa inveti sa crezi, iar inainte sa crezi, trebuie sa lasi la o parte toate dubiile si intrebarile sacaitoare “De ce?” si “Cum?”. Inchizi ochii, te rogi pentru speranta, palpezi pamantul si iti dai drumul. Abia cand simti ca poti zbura sa iti deschizi ochii.

Eu am invatat sa zbor fara instructor .Furase iubitul meu meserie de la un profesionist, iar eu m-am crezut in el. Nu spun ca nu am dat de pamant de sute de ori, as minti. M-am lovit de nenumarate ori, si inca rau… am dovada unor cicatrici adanci in suflet, care au fost ulterior ascunse sub plasturi de diferite forme, dimensiuni si texturi. Nu le-am tratat. Zburam , cadeam, zburam din nou, cadeam, ma ridicam, zburam… Dar cu mana pe inima marturisesc ca a fost o perioada incomparabila in viata mea si am ajuns sa iubesc tot ce ma inconjura. Nu le iubeam pentru ca atunci le-as fi descoperit, ci pentru ca le-am vazut o alta fata datorita aripilor ce le-am capatat.

Durere mare insa cand iti pierzi puterile…. Clachezi ! Te redresezi, dar mai greu.

Eu am zburat o vreme buna, si-a devenit rutina… uitam sa ma mai bucur de asa zisul “tot”, pana intr-o dimineata cand aripile mele disparusera. Ramasem cu puf si pene peste tot -  dar asta nu ma incalzea. De atunci caut fiecare bucata de pana, fiecare bucatica de puf pierdut, si adun, adun, adun,  caci poate nu azi sau maine, insa poate intr-o zi, peste o bucata de vreme, cand ma voi opri din plans, si am sa imi trag sufletul, voi ajunge sa gasesc ceea ce imi lipseste si am sa ma inalt iar!

De-a crima

Crima

Prea putin a contat cum incerca sa isi aranjeze gandurile dupa nuanta, cum statea pe spate privind fiecare pata de pe tavan  - erau mici detalii cu care se lupta zilnic. Rutina.

A vrut sa scape de deprinderile astea mecanice si sa se bazeze pe instincte – instincte primare. S-a facut femeie in momentul in care si-a aplicat cea mai inchisa nuanta de ruj pe buze si s-a suit pe tocuri. Da-o-n colo pe fetita naiva care inca respecta basmele.A fost fraierita de cateva ori.  Pana in acele minute erau totul ca la carte, un fel de oferta – cerere, un fel de “Zambeste, lumea te vrea vesela.” Halal social! Dar indifferent de ce se intampla in timpul zilei, noaptea le ruina. Mereu aceasi poveste, mereu aceleasi ganduri, impresii si sentimente false asimilate din nimicul care o inconjura tot timpul.

O “mana” imensa o scoase din real intr-o noapte de mai, ca in povestile de dragoste din cantecele enervante, doar ca asta era un hit expirat care sacaia fiecare om in parte, si masa de social in acelasi timp.

A fugit pana pe strada aceea aglomerata de autobuze si miros de gaze arse. Imposibil sa locuiesti intr-o metropola si sa nu iti placa aroma aceea asfixiatoare, mai ales cand te domina adrenalina. A sunat un numar scurt de taxi – si a asteptat 3 – 4 minute, dupa care a ajuns pe  acea strada cu un scop – unul bine definit. Si-a scos “arma” din geanta si a zambit, gandind atat de departe de realitate...

Urca vigilenta scarile putrede de la casa pabtrana  si la fiecare usor progres inima ii mai adauga o bataie in piept. Se confrunta doar cu acea frica de necunoscut. Nu a durat mult necunoscutul, 12  - 16 scari.

El  zambea – subtil, dar zambea!

S-au privit pret de cateva secunde unul in ochii ceiluilalt, adanc si plini de dorinte. Nu au scos un sunet, lasand cuvintele sa se aseze intre ei, dar degeaba, linistea urla.  Totul a durat o fractiune de clipire si au ajuns sa respire greu amandoi. Se sincronizau perfect, atat respiratia, clipitul, mainile, privirea, bataile inimii.  Imagineaza-ti un perpetuum mobile care merge, daca din inertie nu pricepi, dar functioneaza cu atata usurinta si nu pricepi cum…asa erau si acesti nebuni. Tortura!

          O eliberase usor – usor de haine, de accesorii, de inhibitii si doleante. O lasa pura si simpla, cat sa o poata soarbe din priviri. Fiecare parte era studiata in intregime , o umplea cu fericire, dor, agonie, dorinta sau refugiu, nu stiau unde se clasau mai bine.  Cauta sa se integreze in peisajul  care  ii era oferit de acea bucata roz de dantela care ii acoperea bazinul. Se puse in genunchi in fata ei, si se uita loial. Ea n-avea de gand decat sa ii confirme reciprocitatea momentului printr-un sarut usor .

-         O Doamne! suspina inchizand ochii

Se pierdeau sunetele prin incapere, dar el n-avea ochi decat pentru moment.

 Brusc s-au stramtat peretii si totul s-a micsorat. Aerul se imputina, iar lumina nu-si putea uza nici obscuritatea. Atunci au avut un moment de panica – si-au devenit niste fiare. Totul s-a impartit, s-a rupt intregul, s-a oprit masinaria care functiona din nu stiu ce motive, s-au deschis ochii, s-au muscat buze, s-au incordat muschii si totul s-a transformat intr-o lupta.  

Doar acel asternut poate spune cate a vazut, cate a simtit, cat sange a baut. Rupeau carnea unul de pe celalalt, in mod haotic si evident, curgea sangele si lacrimile de placere.

 Iar daca asta e fericirea, imi doresc si eu sa fiu devorata, sa ma termin usor – usor pentru totdeauna, nemairamanand nimic din mine, doar ca sa pot sa simt. 

Evadare

M-am trezit obosita langa o sticla goala de Cabernet Saugvignon, ciobita la gura si cu ambalajul uzat. Clipeam usor, parca in reluare, sa nu pierd nici un detaliu din ceea ce o inconjura. Aveam urme pe suflet si picioarele ma sabotau. Imi doream descarcare. M-am ridicat in fund si m-am asezat pe scaunul instabil din camera mea semiobscura si am stans in mana primul creion zicandu-mi ca-l termin. Ma speriase culoarea, dar am continuat sa scriu. Rosu aprins pe o foaie mototolita – aveam senzatia ca beam otet – dar mi-am promis ca termin creionul rosu.

“Nu sunt genul de persoana care sa imparta complimente si mai rau de atat, nu stiu nici cum sa le primesc. Nu sunt cea la care ai putea veni sa ii plangi pe umar, pentru ca te-a parasit iubitul. Nu stiu sa consolez lumea, insa daca sunt pe faza, reusesc sa schimb subiectul. Nu stiu sa accept critici, chiar daca poate ti-am dat impresia ca am inteles. Nu-mi place sa ma justific cand totul e evident. Nu stiu sa cant. Dar imi place! Nu sunt cea de care ai nevoie atunci cand esti ranit. Nu sunt draguta, doar pentru ca te astepti sa fiu. Nu pot sa ma prefac teribil ca imi place de tine, cand vreau sa obtin ceva. Nu pup dosuri de dragul realizarilor obtinute. Nu iubesc decat verdele si misterul, de restul ma pot lipsi. Nu caut motive sa salvez ceva, ce imi spui ca oricum s-a pierdut. Nu ma doare, atunci cand sunt sigura pe mine.

Nu tac, nu-nghit, nu rabd, nu ma prefac, nu astept. Nu sper, nu caut si nici nu cred. Sunt mai complexa decat ceea ce redau si duc o lupta continua cu acel NU din viata mea. Dar daca as renunta la NU, zi-mi – eu cine as fi? ”

Urasc sa ascult povesti inutile despre lume, mancare, locuri. Nu stiu sa iubesc cu masura , nici sa dozez entuziasmul si nici sa ma implic treptat. Nu cred in “acum e momentul potrivit”, momentul il simti, nu il auzi.Nu cred in timp si nici in fortele sale vindecatoare. Nu cunosc uitarea, deci nu cred in ea. Stiu insa sa sap gropi adanci si negre, unde imi ingrop grijile, amintirile, senzatiile si dorintele, pe categorii. Nu crec nici in bine, nici in rau, in “va fi cumva”. “Va fi bine” -  s-a inlocuit cu “O zi frumoasa!”… “Nepotriviri de caracter”- artileria grea – light motivul tuturor relatiilor sociale, e definitia simplificata si sacra a “nu mai vreau”-ului.

Durerea e frumoasa o vreme, pana nu incepe sa iti placa si te trezesti brusc “stricat”.|

-          Si varful creionului oboist se rupse brutal si creionul sare din mana mea. M-am aplecat sa il caut, dar am gasit un “ochi de pisica” ametit.

Plaga deschisa

Stii cum râdea de durerea ei? 
Cu atâta pofta cum altii nu ar rade nici la cele mai bune stand-up comedy-uri.  Si crezând că poate  n-ajunge... mai si imita tot tremurul ei,  exagerband si batjocorind-o. O îngâna si ii zicea cat e de neajutorată, râdea si mima cu prea multa lipsa de talent toate lacrimile ei fierbinti, care se topeu toate o data cu ploaia care-i picurau pe corpul gol, in întunericul prea negru si prea nepăsător sa înțeleagă prin ce trecea ea.
Se simtea sabotata. Psihic, fizic, emoțional. Nici un pic de zen. Era gândită. Încerca să caute răspunsuri logice si se pierdea. Nu era. Era frig dar nu simtea. Era frig, îi spunea telefonul. -5grade Celsius dar nici cel mai mic disconfort nu.l gusta. O mâncau gândurile de vie si se întreba dacă ăsta e momentul ei de suferință - e groaznic când stii ca doare si ca va mai durea, dar nu poti schimba nimic - Era trecut de miezul nopţii si ea, in loc să-și ia doza de ireal din vis, inhala nicotină.
Caută orice sursă de bine, se gândea la barbarii din mintea sa contaminata, uneori o mai ajutau si ei, însă de data asta totul era pierdut, departe..De ce mai avea speranta? - era ultima intrebare pe care si-o adresa in fiecare seara inainte sa se cuufunde in cosmaruri.