Ultima batalie
Azi, am sa arat
lumii cum se poate pierde tot ce ti-e mai drag, fara sa faci ceva. Care e
secretul? Nu stiu, insa sper din suflet sa il aflu dupa ce termin aceasta
mazgalitura…
*
L-am asteptat toata
ziua… Am sperat sa ma sune, sa se explice sau sa isi ceara scuze… insa nu a
facut-o. Mi-am zis ca pot trece si peste asta, pentru ca el e altceva,
altcineva decat restul…
Asa sa fi fost
oare?
Stateam cu un zambet sters pana sa
primesc mesajul lui. Am alergat spre usa ca sa ii deschid si sa il poftesc in
casa. Era atat de “mult”. Mi-am ridicat ochii aproape pana in cer sa ii vad
expresia. Era nedumerit. Nu l-am
intrebat de ce… Avea paltonul negru lung si simplu cu doua buzunare pronuntate
care ii dadeau un aer boem. Parul ii crescuse de cand il vazusem ultima data,
era ciufulit si prea natural dezordonat. Avea o culoare atat de ciudata – un ciocolatiu
spre castaniu cu nuante de umbre…
-
Ai
fire albe - multe, multe! ii spuneam eu
odata, prin octombrie.
-
Multumita
tie! exclama el amuzat de ce zicea.
L-am poftit in camera. S-a asezat pe
fotoliu si ma privea, insa eu simteam ca privirea ii trece mult mai departe de
ochii mei… gandindu-se probabil la ceva profund. Nu l-am intrebat pentru ca stiam
ca nu voi primi un raspuns. S-a ridicat
, incercand sa evite raspunsul pe care il asteptam si s-a napustit asupra mea
ca un animal care isi va devora hrana, gadilindu-ma.
Dupa o vreme nu mai
simteam decat furnicaturi in stomac, picioarele amortite si muschii faciali
incordati. Radeam cu lacrimi si uitam toate clipele rele cu totul. Radeam
zgomotos si il imploram sa termine, insa
rugamintele mele se pierdeau undeva pe drum… Canalul nu era cel mai bun.
Am savurat cu varf
si indesat acele clipe de fericire fortata si ma gandeam la faptul ca oricat de
tare le-as fi detestat, nu vroiam sa se termine cu adevarat.
A obosit.Statea pe
spate intins pe tot patul si ma spiona cu ochii aia mari si deloc subtili, de
culoarea maro. El avea ochi maro! Nu erau caprui, pentru ca majoritatea
persoanelor aveau ochi caprui, insa astia doi nu semanau cu nici o pereche de
ochi vazuti inainte. Atunci mi-am dat seama ca defapt nu erau caprui. Erau –
fara doar sau poate – maro! Cei mai mari ochi maro vazuti vreodata. Daca ma speriau? Nu. Numai
uneori. Rasufla atat de greu, de parca
el era cel gadilat timp de o ora…
Imi placea sa ii simt respiratia. Insemna ca e langa mine. Iubeam sa ii
simt respiratia.
-
Nu
te tot uita la mine! ma strambam fara vreun drept si nu intelegeam de ce e atat
de insistent.
A zambit . Si a continuat sa arunce acea privire insistenta care stia ca
ma sperie. Apoi a inceput sa se uite in gol. Mi-am dat seama ca ceva nu era in regula.
-
La
ce te gandesti? era grava intrebarea mea.
-
Nu
conteaza… si zambea prea pronuntat ca sa
il cred
-
Ba
da! Conteaza! Altfel nu intrebam…
-
Si
daca priveam asa, in gol, doar ca sa ma intrebi tu la ce ma gandesc?
-
Tot
ce e posibil. am devenit seaca.
Nu m-a lasat sa il
sarut. “Acum nu” mi-a zis soptind trist.
M-am speriat si am
inceput sa tremur. Asteptam atat de mult clipele astea, cand va sta langa mine,
cand ma va saruta, se va uita in ochii mei si imi va spune ceva prea dulce- iar
eu am sa zambesc. Cand i-am vazut insa privirea, am luat totul in brate – toate
asteptarile mele marunte si le-am ingropat atat de adanc incat mi-era frica de
faptul ca nu am sa mai dau de ele.
Respiram greu si apasat,
pentru ca stiam ca va urma ceva grav. Am devenit trista. Imi spuneam in minte
“Am sa te pierd!” . Mai mult nu puteam face. Simteam ca sunt legata la maini.
Pana si acele cateva miligrame de speranta s-au evaporat. Am ramas doar eu si
el.
Lupta grea - ultima din
razboi.
A incercat sa ma faca sa
trec de partea lui, sa facem parte din aceasi tabara. Dar nu am cedat. S-a
ridicat si s-a imbracat. Vroia sa plece.
A devenit rece - atat de rece incat nu doar simturile, ci si
gandurile mi le inghetase in cateva clipe. Imi venea sa urlu, sa il lovesc si
sa ii vorbesc prea urat, pentru ca a luat partea mea. A rupt o bucata din mine
si l-a spulberat in fata ochilor mei. Nu
stiu daca m-a durut ceva mai tare decat asta, vreodata.
Eram insa neputincioasa.
Nu mai aveam ganduri, nu mai aveam simturi, nu puteam lupta. Nu puteam sa il mai privesc in ochi. Imi furase si
stralucirea . Eram o oarecare.
Eu am inchis usa dupa
el.
Inca ii aud ultimele cuvinte “Noapte buna!”…
cum? Dupa ce m-a lasat ca pe o epava, cum sa am o noapte buna? Cum sa mai am
ceva “bun”? Cum?
*
Daca pana atunci m-am
abtinut sa nu ma vada “lovita” si trista, cand am ajuns in camera am izbucnit in lacrimi. I-am scris, insa in
zadar. “Noapte buna” imi rasuna de milioane de ori in cap, pana isi pierduse
fiecare cuvant din inteles, si am cazut intr-un somn dureros. Era ora 5
dimineata.
Dimineata? Cea mai
diforma si mai respingatoare dimineata de pana atunci… O durere de cap
infernala imbibata in vin demi-dulce. A putrezit totul in jurul meu, si am
imbatranit si eu cativa ani in noaptea aceea – asteptand o minune, ce nu a
intarziat sa apara, ci si-a schimbat total traiectoria.
Ce imi doresc acum…? In
primul rand sa nu ma mai doara, sa nu
mai simt durere, si nici iubire, nici pasiune si nici tortura. Vreau sa devin
goala pe dinauntru, sa simt doar vantul si ploaia si razele puternice ale
soarelui.
Nu imi mai doresc sa ma
trezesc cu tine in gand si sa ma culc tot cu tine,
oricat de tare imi doresc sa revii. 
