Traind intr-o lume gri, in nuante
diferite , soarele mi se parea alb. Noaptea era neagra, iar iarba un nimic.
Apreciam ca pot vedea ... si ma multumeam cu ceea ce mi-a fost dat. Iubeam
faptul ca auzeam si ca simteam, ca pot mirosi griurile din jurul meu. Eram
fericita.
Fericirea limitata care mi-a fost
data era transpusa in zambetele ordinare purtate pe fetele ordinare a oamenilor...
Nu credeam in divin, in
supranatural, nu credeam in ”tot” si nici in ”nimic”. Iubeam ca traiam si stiam
ca in caz ca voi cadea, ma voi lovi de niste pietre gri, tari si nemiloase,
care incercand sa ma trezeasca la realitate vor absorbi lacrimile inocente
cauzate de durere.
O data am cazut... si m-am lovit
tare. Tare nu ma lovisem inca nicio data. Inundandu-mi ochii, pietrele fara
suflet ma fortau sa ii inchid. Refuzand cu desavarsire durerea, urlam!
-
Ochii n-am sa-i inchid! Poate-mi pierd vederea!
(Au mai fost asemenea cazuri...)
Insa pietrelor nu le pasa teoria
mea filozofica despre durere, despre vaz sau sentimente, asa ca au insistat cu
durerea dorindu-si enorm sa imi inchid ochii - Atunci i-am inchis.
Atunci
am murit pentru prima data. Si murind asa , incet , incet de durere, imi
aduceam aminte de viata mea gri dar fericita, pe care o traisem inainte sa cad.
Cum eram sarutata de cel de langa mine, cum primeam atentie din orice mic
motiv, cum schimbam zambete cu trecatorii grijulii sa nu cada... Era frumos.
Si
trecandu-mi in fata ochilor toata viata mea, am incetat sa ma mai zbat,
daruindu-ma.
Atunci
am murit. Si am murit mult... Nu-mi mai lipsea nimic, nu mai simteam nimic, nu
mai asteptam si nici nu mai speram la nimic. Nu mai eram... sau cel putin asa
credeam.
Nu mai
stiu exact cand am murit, stiu insa cum! Nu stiu exact cate ore am zacut rece
pe pietrele calde si gri incalzite de soarele alb. Bucatica cu bucatica ma
pierdeam in nimic... pana intr-o clipa...sau doua... cand am deschis ochii si
am vazut cerul. Avea alta culoare... o culoare ce nu o mai vazusem nicio data.
”Albastru” spunea lumea, iar dupa ei, iarba era verde. Soarele se schimbase si el - A devenit galben.
Ma simteam
mintita, umilita de viata si respinsa de lume. Nu mai era vorba de ”culori”
pentru ca le invatasem repede.
”Culoare”
– si acum mi se pare incarcat!
O umbra
neagra, de un negru intens, ma tinea tot timpul de mana... de cand ma trezisem
pe pietrele gri si pana acum. Si ma tinea strans, cand zambeam, cand respiram,
cand plangeam sau alergam.
Am
ajuns sa urasc pietrele, ele erau singura mea amintire vie din viata cealalta,
din viata mea gri. Ei au ramas la fel... gri! Ii detest de atunci, iar de cate
ori vad pietre dau cu piciorul in ele, in semn de dispret, cu ura si
respingere.
Cateodata
ma mai impiedic intentionat din partea lor, dar nu cad. Si simt triumf in mine
sperand ca le doare. Acum nu mai cad.
Acum are cine sa ma tina de mana. Acum radiez de culoare, sunt devorata de
pasiune, de tot ceea ce ma inconjoara.
Acum
totul e culoare, acum si timpul e roz, iarba e verde, iar zambetul meu fucsia.
Daca
cineva are nevoie de lamuriri in ceea ce priveste culorile sa vina la mine,
stiu totul despre viata! A mea e dulce cu gust de vara si miros proaspat de
mare. De o vreme simt ca stiu totul si calc apasat pe pietrele gri, doborand
tristetea, melancolia si sobrietatea. Si doar eu stiu cum, e un secret :
zambind!
... si
mai am un secret, care ma tine de mana neincetat si are grija sa nu ma
impiedic. Deja mi-e deformata mana de la atata culoare...dar e culoarea calda a
fericirii!
FAIN FAIN FAIN
RăspundețiȘtergere