Atac de secunde

Cand ramanea singura mintea o lua razna. Creaturi cu zeci de capete si baloane cu nasul mare pluteau langa trupul ei. Predomina culoarea verde. Emanau vitalitate. Toti monstrii creati de ea erau doar terminatii ale actiunilor ce nu le putea duce la bun sfarsit. Era din lipsa timpului. Ar fi vrut sa-si hraneasca toti uriasii aia ciudati, dar nu avea destula hrana. Vroiau sa o soarbe, sa o savureze celula cu celula. Tesut cu tesut o vroiau. Ea insa nu se zbatea. Se lasa gadilata de bucatile mari ale intregii sale imaginatii.

Instinct de felina

In viata cealalta am fost o pisica. Neagra, pufoasa, plina de sine si egoism si vanietate, ma plimbam pe unde vedeam drumul. Fara restrictii, fara miza, viata o petreceam lin, ca o apa curgatoare, nederanjata de nimeni si nimic.

         Singura creatura a Domnului, am fost, care nu putea fi facuta sclava biciulu. Eram cea care putea lupta oricat, oricand si mereu castiga. Nu tin minte prea multe detalii de acolo unde locuiam, stiu ca era mereu un miros intens de vanilie in incaperile prin care patrulam. Ma stiu ca era si o apa intinsa, de acolo venea aerul sarat – si poate din cauza asta visam mereu sa ajung un peste, in urmatoarea viata. Evident n-am reusit. Poate ca stelele cazatoare n-au nici o putere…

         Tin minte ca eram neagra si plina de curiozitate – si aici nu vorbesc de curiozitatea acea native a felinelor, ci de personalitatea puternica a unei pisici tinute in captivitate.

         Erau vremuri frumoase, dupa care au disparut. Cum? Buna intrebare. Tin sa cred ca mitul cu cele 9 vieti a functionat si prin zona mea, insa nu intreba niciodata o pisica cum a murit,

         Astepta,… mi-e greu sa descriu, cert e ca era o coloana lunga unde toate creaturale lumii asteptau un verdict de la marele El. Asteptam o noua sansa, o noua viata. Bine, la mine era si putin ironic, doar traisem deja 9 vieti intr-unul, ce mai “sansa”, zau…”Peşte!” Vroiam sa ajung un peşte. Peşte!Peşte! Peşte!!!!

         N-aveam emotii, era doar autostimularea de sine. Stiam ca ajung unde vreau – eram inca o pisca.

Dar a fost prima data in viata mea cand am dat gres, si mi s-a dat sa fiu om. O femeie. Auzisem multe despre ele… ca sunt sclave, regine, bune sau rele… mi-era teama putin, caci ma intalnisem cu notiuni noi.
(…)

         Si-am ajuns femeie.  Una plina de apucaturi si ifose. Si imi traiam viata linistita in cel mai nelinistit mod posibil. Incepusem sa uit viata anterioara, pentru ca noi –oamenii nu credeam in asa ceva. Trist.

         Fara prea multe detalii m-asezasem la bar, intr-un local prietenos, un flower – power al orasului unde locuiam , langa un “el”. N-apucam sa-i analizez decat corpul atletic si alunita de pe nas si-mi formulam in gand mii de saluturi, pentru ca el cerea compania mea. Insa inainte sa ii spun “Buna”, chiar si inainte sa imi trag aer in piept , se uitase la mine, trist -  dar intr-adevar frumos si m-a intrebat retoric :

-      Si tu ai fost candva pisica?

Fara prea multe ezitari, mi-am scos ghiarele prea odihnite si l-am incoltit. Zambeam prea sigura …

-      N-ai sanse…

Au fost ultimele lui cuvinte inainte sa incepem  o noua viata.

Ma intreb acum oare ce sanse sunt sa iti gasesti jumatatea sortita dintr-o alta viata si sa ramai cu el in urmatoarele?

Exista.

Ego

De mica imi spunea mama ca am o personalitate puternica. Imi spunea asta de pe vremea cand eu inca nici nu stiam ce inseamna “personalitate”. Suna mai degraba a …boala decat a caracter. Suna bine. Doar adjectivul acela “puternic” dadea soliditate naturii mele.

Ei bine, aveam voie sa fac cam tot ce-mi trecea prin cap.La fiecare asa zisa “prostioara” urma necontenit sintagma “Asa e ea!”. - Si asta e povestea care mi-a dat curaj sa ajung la destui ani, cea mai egocentrica persoana din universal meu mic.

Verde crud – ma definea lumea, pisica sau chiar nebuna. De ce? Simplu, pentru ca ziceam ce simteam, ce vroiam, ce credeam fara putina remuscare. Aveam parte de o viata atat de plina si colorata. Pete de culoare ma murdareau zilnic si in loc sa ma curat, zambeam larg si petele se evaporau. Cum? Habar nu am, se intampla, atat.

Pana intr-o zi – cand seara m-am trezit ca lumea are asteptari de la mine. Gresesc. Nu aveau asteptari oamenii, decat una. “Nu mai fi tu!”se auzea in subconstientul meu dupa fiecare fraza care mi se adresa.

La inceput ma speriasem nitel. Dar mi-am revenit repede – cu o lista. Si mi-am propus sa ii multumesc pe toti. Sa nu mai mananc prajit, sa spun “Iarta-ma” dupa 5 secunde dupa ce gresesc, sa nu ma stramb, sa nu spun ca nu imi place, atunci cand chiar nu imi place, sa zambesc, sa rabd, sa gust inainte, sa nu dansez cum simt, ci cum se cuvine, sa nu scriu mesaje, sa sun, sa nu ridic din spranceana, sa merg galant, sa nu beau Cola, sa fiu mai constienta, sa duc, sa trag, sa fac, sa tac, si multe, multe , multe , multe alte lucruri.

A mers asa cat a mers, am impresia – calculand si intocmirea listei – m-a tinut cam o jumatate de ora , 30 de minute intregi… si brusc mi-am dat seama ca eu nu m-am nascut sa fiu cum vor altii.