Vom alerga...

            ... si existam si vom exista! Vom alerga deznadajduiti pe cel mai mare perpetuum mobile... pana ne vom epuiza complet si ne vom lasa striviti de legile naturii.

Întrebări...

Mirel Serban | Picrorul de Cuvinte

 Întrebări…

oAi simţit vreodată cum tai cu vorbele tale alte vorbe, sugrumându-le literele cu putere,

scoţând din miezul lor secretele cuvinte ce zăceau parcă de o eternitate-n ele ?

oAi simţit cum mergi pe cărări labirintice iar în urma paşilor tăi se ţese viitorul,un viitor ce

priveşte acuzator din ruinele ierbii strivite?

oAi simţit cum e să minţiun copil doar pentru a-i salva o copilărie ce deja a murit în ochii lui ?

oAi simţit cum îţi înghiţi propriile lacrimi doar pentru a nu le topi în mascarada de cretă

ce dansează haotic în juru-ţi?

oAi simţit cum revii la locul amintirii dureroase adunând pefuriş visele, speranţele  sfârâmiţate  în alizeul timpului ?

oAi simţit cum florile se ofilesc doar cu o singură privire ce poartă în abisuri  flăcărinestingherite ale neiertării?

oAi simţit cum clipele lovesc în fiinţa ta ca nişte secole de istorie nescrisă?

oAi simţit cum tăcerile te asurzesc cu melodia lor vaporoasă, strivindu-ţi singurătatea?

oAi simţ it frica ce-ţi şuieră prin oase ca un tunet străfulgerat din neputinţă?

oAi simţit gândurile ce se ceartă între ele,inima ce-şi îngroapă glasul în tumultul lor ?

oAi simţit toamna scuturându-se subtil din florile ofilite în primăvara îngheţată?

oAi simţit cum e să cazi în abisuri întunecate să tremuri de teamă iar la capătul lor să descoperi lumina tămăduitoare?

oAi simţit cum e să primeşti tot ce ai visat în clipa când ai renunţat să mai trăieşti?

oAi simţit sufletul cum se rugineşte în tăcere ori de câte ori calci peste alte suflete?

oAi simţit cum e să iubeşti până la moarte o fiinţă de la care nu ţi-a rămas decât amintirea că a fost cândva,prea puţin, mult prea puţin în viaţa ta?

Miss you, eternul meu verde!

Nu de casa, nu de pat si nu de colectia mea mi-e dor... Azi mi-e dor de tine, Verdele meu etern! Mi-e dor de fan, mi-e dor de copaci, de vaci si multe oi... mi-e dor de verde... mi-e dor de tine, de nesfarsitele povesti in iarba proaspat cosita, mi-e dor sa ne strige cerul "Mai ramaneti..."

Dor de tzara, dor de natura, dor de tine , si de tot ce ne cheama inapoi in eternul nostru verde...

Maramures...

Sens?

Viața nu are sens decât dacă o schimbăm mereu, puțin câte puțin.

      Antoine de Saint-Exupery (1900 - 1944)

Ultima bătălie

                                                                                                       Ultima batalie

                Azi, am sa arat lumii cum se poate pierde tot ce ti-e mai drag, fara sa faci ceva. Care e secretul? Nu stiu, insa sper din suflet sa il aflu dupa ce termin aceasta mazgalitura…

                *

                L-am asteptat toata ziua… Am sperat sa ma sune, sa se explice sau sa isi ceara scuze… insa nu a facut-o. Mi-am zis ca pot trece si peste asta, pentru ca el e altceva, altcineva decat restul…

                Asa sa fi fost oare?

Stateam cu un zambet sters pana sa primesc mesajul lui. Am alergat spre usa ca sa ii deschid si sa il poftesc in casa. Era atat de “mult”. Mi-am ridicat ochii aproape pana in cer sa ii vad expresia. Era nedumerit. Nu  l-am intrebat de ce… Avea paltonul negru lung si simplu cu doua buzunare pronuntate care ii dadeau un aer boem. Parul ii crescuse de cand il vazusem ultima data, era ciufulit si prea natural dezordonat. Avea o culoare atat de ciudata – un ciocolatiu spre castaniu cu nuante de umbre…

-          Ai fire albe -  multe, multe! ii spuneam eu odata, prin octombrie.

-          Multumita tie! exclama el amuzat de ce zicea.

L-am poftit in camera. S-a asezat pe fotoliu si ma privea, insa eu simteam ca privirea ii trece mult mai departe de ochii mei… gandindu-se probabil la ceva profund. Nu l-am intrebat pentru ca stiam ca nu voi primi un raspuns.  S-a ridicat , incercand sa evite raspunsul pe care il asteptam si s-a napustit asupra mea ca un animal care isi va devora hrana, gadilindu-ma.

                Dupa o vreme nu mai simteam decat furnicaturi in stomac, picioarele amortite si muschii faciali incordati. Radeam cu lacrimi si uitam toate clipele rele cu totul. Radeam zgomotos  si il imploram sa termine, insa rugamintele mele se pierdeau undeva pe drum… Canalul nu era cel mai bun.

                Am savurat cu varf si indesat acele clipe de fericire fortata si ma gandeam la faptul ca oricat de tare le-as fi detestat, nu vroiam sa se termine cu adevarat.

                A obosit.Statea pe spate intins pe tot patul si ma spiona cu ochii aia mari si deloc subtili, de culoarea maro. El avea ochi maro! Nu erau caprui, pentru ca majoritatea persoanelor aveau ochi caprui, insa astia doi nu semanau cu nici o pereche de ochi vazuti inainte. Atunci mi-am dat seama ca defapt nu erau caprui. Erau – fara doar sau poate – maro! Cei mai mari ochi maro vazuti  vreodata. Daca ma speriau? Nu. Numai uneori.  Rasufla atat de greu, de parca el era cel gadilat timp de o ora… 

Imi placea sa ii simt respiratia. Insemna ca e langa mine. Iubeam sa ii simt respiratia.

-          Nu te tot uita la mine! ma strambam fara vreun drept si nu intelegeam de ce e atat de insistent.

A zambit . Si a continuat sa arunce acea privire insistenta care stia ca ma sperie. Apoi a inceput sa se uite in gol. Mi-am dat seama ca ceva nu era  in regula.

-          La ce te gandesti? era grava intrebarea mea.

-          Nu conteaza… si  zambea prea pronuntat ca sa il cred

-          Ba da! Conteaza! Altfel nu intrebam…

-          Si daca priveam asa, in gol, doar ca sa ma intrebi tu la ce ma gandesc?

-          Tot ce e posibil. am devenit seaca.

Nu m-a lasat sa il sarut. “Acum nu” mi-a zis soptind trist.

M-am speriat si am inceput sa tremur. Asteptam atat de mult clipele astea, cand va sta langa mine, cand ma va saruta, se va uita in ochii mei si imi va spune ceva prea dulce- iar eu am sa zambesc. Cand i-am vazut insa privirea, am luat totul in brate – toate asteptarile mele marunte si le-am ingropat atat de adanc incat mi-era frica de faptul ca nu am sa mai dau de ele.

Respiram greu si apasat, pentru ca stiam ca va urma ceva grav. Am devenit trista. Imi spuneam in minte “Am sa te pierd!” . Mai mult nu puteam face. Simteam ca sunt legata la maini. Pana si acele cateva miligrame de speranta s-au evaporat. Am ramas doar eu si el.

Lupta grea - ultima din razboi.

A incercat sa ma faca sa trec de partea lui, sa facem parte din aceasi tabara. Dar nu am cedat. S-a ridicat si s-a imbracat. Vroia sa plece.

A devenit rece -  atat de rece incat nu doar simturile, ci si gandurile mi le inghetase in cateva clipe. Imi venea sa urlu, sa il lovesc si sa ii vorbesc prea urat, pentru ca a luat partea mea. A rupt o bucata din mine si l-a spulberat in fata ochilor mei.  Nu stiu daca m-a durut ceva mai tare decat asta, vreodata.

Eram insa neputincioasa. Nu mai aveam ganduri, nu mai aveam simturi, nu puteam lupta. Nu puteam  sa il mai privesc in ochi. Imi furase si stralucirea . Eram o oarecare.  

Eu am inchis usa dupa el.

 Inca ii aud ultimele cuvinte “Noapte buna!”… cum? Dupa ce m-a lasat ca pe o epava, cum sa am o noapte buna? Cum sa mai am ceva “bun”? Cum?

*

Daca pana atunci m-am abtinut sa nu ma vada “lovita” si trista, cand am ajuns in camera  am izbucnit in lacrimi. I-am scris, insa in zadar. “Noapte buna” imi rasuna de milioane de ori in cap, pana isi pierduse fiecare cuvant din inteles, si am cazut intr-un somn dureros. Era ora 5 dimineata.

Dimineata? Cea mai diforma si mai respingatoare dimineata de pana atunci… O durere de cap infernala imbibata in vin demi-dulce. A putrezit totul in jurul meu, si am imbatranit si eu cativa ani in noaptea aceea – asteptand o minune, ce nu a intarziat sa apara, ci si-a schimbat total traiectoria.

Ce imi doresc acum…? In primul rand sa nu ma mai  doara, sa nu mai simt durere, si nici iubire, nici pasiune si nici tortura. Vreau sa devin goala pe dinauntru, sa simt doar vantul si ploaia si razele puternice ale soarelui.

Nu imi mai doresc sa ma trezesc cu tine in gand si sa ma culc tot cu tine,

oricat de tare imi doresc sa revii. 

Și... am promis imposibilul

Și... am promis imposibilul. Savurând vinul fierbinte cu multă portocală și scorțișoară mi-am adus aminte de gustul buzelor sale. Am oftat, pentru că nu am avut aprobarea sinelui meu să împărtășesc ceea ce simțeam. M-am ridicat brusc, făcând scaunul de lemn semi descompus să cadă. Privirile nedumerite nu au întârziat să apară... Și m-am așezat apoi rușinată de comportamentul meu prea samavolnic. Cum mă simțeam ? Goală.  Îl vedeam în fața ochilor mai clar ca niciodată, chiar dacă nu era acolo.  Mă priveam când pe mine, când pe el. Exista.Neavând răbdarea necesară, m-am ridicat de la masă, mi-am cerut scuze de la cei care mă însoțeau și am plecat. Am fugit spre casă ca o nebună, pentru că știam că asta trebuia să fac.Mi-am luat oglinda aceea veche, ciobită și prea plină de amprente în mână, am închis ochii pentru o clipă și mă așteptam la ce era mai rău.  – Asta a și urmat.Cu lacrimi în  suflet  și plină de ură față de mine, am lăsat cioburile să se zdrobească una pe alta, care cum apuca, doar pentru că așa nu mai vroiam să mă întâlnească  nici altcineva și nici eu.Eram pretutindeni  - el! Aveam amprentele mâinilor sale pe tot corpul. Cu lacrimi în ochi și cu sufletul zdrobit, am tras aer în piept, mi-am pus masca ce-o purtam zilnic și am pornit spre lume pentru a-l câștiga.

Urma o bătălie cruntă pe care trenuia să o câștig! 

Bucăți din el...

„Cum il vedeam eu? Inalt si puternic, plin de sine si inteligent. Insumase toate calitatile pe care le cautam intr-un barbat, doar sa imi fie clar ca ceea ce vreau e in palma mea. Despre defecte? (Acum trei luni puteam jura ca nu are, acum insa as face o lista lunga!)... Deci nu avea defecte.„
”Eu nu credeam in dragoste. Nu credeam in basme, in printese, in cai albi si feti frumosi,nu credeam in iubire. Eram convinsa ca iubirea e un mit care sa ne ocupe timpul - sau despre asa ceva vorbeau oamenii de rand.Credeau in „Hai sa ii intoxicam pe ceilalti cu fericirea noastra obtinuta din iubire!„ – eu credeam in „Hai totusi sa nu!„”
„Nu vroiam sa treaca timpul, si ma rugam neincetat pentru asta, insa fiecare clipire a lui ma trezea la realitate.„
”Stiam ca sunt goala pe dinauntru, insa el mi-a demonstrat contrariul.”
”Colectam fiecare sarut si fiecare atingere al lui; le puneam intr-un cufar, iar cand mi se facea dor de el, strangeam in brate cufarul, fara sa-l deschid insa... si fara speranta!”

Credeam ca m-am nascut sa fiu tanara si rea si rebela si libera!

- basm -

Niste ochi prea stralucitori nu ma lasau sa dorm. Motanul  facea  iar pe zeul in camera. Alearga si se oprea brusc in fata mea... Era sa fiu atinsa de ghearele sale. Sincer, am tresarit.Am tresarit...Era un deja- vu, doar cu alte personaje.

*

I-am scris din greseala. Mare greseala. Imi sarea inima din piept, dar am zambit triumfator de parca as fi facut-o intentionat.

Unghiile mele erau roase pana-n carne, chiar daca credeam ca am scapat, undeva in 98 de acest obicei oripilant. Mai conta? Nu.

Trecuse o zi, trecuse doua, trecuse noua zeci si noua... Si basmul meu se transormase intr-un cosmar. Formulele mediane deveneau pauze lungi si disturbatoare, dar intensitatea ramanea!

Nu mai era nici Fat Frumos, nici Harap Alb si nici Calin. Au ramas doar filele dintr-o asa zisa poveste... Poveste care isi pierduse din valoare, din zel si din farmec ...dar nu din intensitate.  Intorceam cate o fila doar de dragul de a termina cartea groasa plina de praf,  pe care mi-am propus-o sa o termin.

Dadeam ochii peste cap si faceam pe cea puternica,  doar ca sa ignor vizibilitatea batailor inimii mele. Vroia sa sara din piept. Chiar isi dorea asta. Norocul meu era , ca aveam doua maini libere pentru a tine tare pieptul sa nu vada lumea suferinta mea. M-am ascuns. Nu puteam iesi din starea aceea. Stiam ca sunt  o lașă.

Printesa sau nu, m-am pus in pat si incercam sa ma scufund in perne... Stiam bine regulile asa numitului basm. Urma seara, trebuia sa imi traiesc cosmarul. Am inchis ochii si am lasat sa se scurga timpul. 

Zâmbesc

Prea  greu accept trecerea timpului... insa prea nemultumita sunt si de faptul ca nu se scurge mai repede. Sunt o impletitura de contraste... o bucata de  praf care vrea sa fie dus de vant. Insa vantul nu bate. Nu mai sunt nici brize si nici furtuni. Nu mai tine nimic cu mine.

Prea radical s-a schimbat totul. Prea brutal am fost lovita. Urasc sa fiu atinsa, atunci ce sa vorbesc de lovituri? Nu pot sa accept, dar nici nu pot face nimic sa schimb ceva.

Nu mai vreau nici pace, nici implinire sufleteasca, nici oameni zambitori. Vreau ca toti sa simta ce simt eu. Vreau ca toti sa aiba lacrimi in ochi si durere in suflet, doar pentru a simti ce simt eu. Se varsa egoismul din mine si nu mai vad in fata ochilor nimic, doar negru... mult, mult intuneric.

Zambesc, pentru ca asta imi e dat sa fac! Rasuflu usurata dupa fiecare pas, dupa fiecare clipire, pentru ca asa zisa lume ma vrea fericita. Stiu, chiar sunt convinsa ca lor nu le pasa de ce simt, ci de ce vad. De aceea pot sa zambesc. Si ce daca nu e zambetul meu? Cine ma intreaba unde e al meu? Al meu s-a sters... a existat, dar a fost rapit. Recunosc faptul ca nu am miscat un deget sa il recuperez. Pentru ce am nevoie de un zambet adevarat, daca nici cei mai apropiati nu stiu sa aprecieze, sa diferentieze sau sa multumeasca un asemenea dar.

Mi s-a mai zis ca sunt o lașă! Ei și? Cine observa asta? O persoana, dintr-un milion. O persoana careia oricum nu ii pasa , ci vorbeste doar ca sa nu taca.

Sunt impotriva lumii, impotriva falsitatii, sunt pentru demnitate, orgoliu si iubire! Cine ma crede? Nimeni. Nimeni nu vede vreo conexiune intre cele trei elemente... pentru ca nimeni nu apreciaza cele trei elemente indeajuns.

Sunt impotriva lasitatii. Sunt impotriva raului. Sunt pentru fericire. Exist pentru iubire. Traiesc pentru a putea vedea zambetele adevarate, naturale si mult prea implinite ale unor oameni care nu au fost inca jefuiti de acest minunat dar efemer.

Ei inca zambesc...

...e doar el , singur

I

          ***

          Dupa o noapte  nedormita, ii era dor de somn… Simtea, ca niciodata, ca nu o mai tin picioarele. “Unde era energia aceea nesfarsita”, se intreba nedumerita. A ajuns sa se planga de mila, ca o oarecare. Realizase ca devenise o oarecare.

          Un zgomot infernal si un fum abia observabil au trezit-o. A tresarit si isi cauta egoul, insa acesta ramase in pat. Inca visa, cum ca e la mare, si numara scoici, si deseneaza cu un bat semidescompus soarele pe nisip…

          Cu multa truda recunostea in momente de inconstienta ca e prea visatoare. Iubea sa viseze. Iubea sa creada in divin.

          Cu inghesuielile vitale ajunse sa stea langa geam, chiar daca numeroase comentarii si incruntari antice o fortau sa se simta vinovata, intr-un autobus prea vechi si prea obosit sa plece spre destinatia sa.

          Auzise povestea perfecta a  multor persoane , insa nu a fost in stare sa le creada niciodata. Daca existau basme, cu siguranta erau create de acele persoane. Stia ca perfectiunea nu exista, insa nu vroia sa fie chiar ea cea care taie aripile vii si pufoase ale unor oameni ca ea - oameni visatori si mandri  de nesfarsitul in care cred. . .

 Si gandurile se puteau intende pana la capat de linie, insa nu isi permitea acest lucru.

          Merita sa uite toate filozofelile inutile, pe care si le asocia cu umila ei viata, asa ca isi porni muzica in casti si se bucura de acele cateva clipe de “redirectionare” care o faceau sa se simta dezorientata.

         

                    ***

                   Statea la colt de strada, il recunoscuse inca din umbra lui. Nu-l putea asocia cu niciunul din persoanele care misunau pe strada, nici umbra sa si nici prezenta sa.  Se uita in vitrinele magazinelor pe langa care trecea, si isi vedea inima batand, ii era frica de el, ii era frica de ea insasi in prezenta lui. Totul se transformase.  Adevarul devenea minciuna si minciuna adevar, efemerul devenea etern, iar imensul… un nimic.

          El ii demonstrase nu o data, ca toata distorsionarea aceea de  concepte era provocata de el.  Era superior, si nu dadea doar o vaga impresie,  ci era de-a dreptul undeva prea sus. Ii statea bine.

          Isi facuse ordine intre ganduri si idei si isi lua inima in dinti. Erau fata in fata, insa ei ii era frica sa-si ridice fruntea din pamant.

Reusise sa uite  sa salute. Suspina - iar pentru el era mai mult decat suficient. Nimic nu o mai ajuta. Pana si trecatorii o loveau cu coatele, incercand sa supravietuiasca, dar nu mai simtea durere, era imuna la tot ce facea parte din campul lexical al cuvantului “ suferinta”.

          El, rabdator o atinse pe umarul stang, spunanadu-i calm, dar cu o voce totusi ranita “Aici nu se vor rezolva conflictele.” directionand-o pe o straduta pavata, ingusta cat doar pentru ei doi.

          “De ce nu ploua azi?” se simtea neindreptatita Ana.

          “Esti o egoista!” raspunse  incruntat si nervos el.

          “Ma simt singura, atat!”

          “De ce ar suferi si natura pentru tine? De ce sa simta si ea ce am simtit eu, esti o egoista si nu te vei schimba niciodata!”

          Ana nu mai vroia sa vorbeasca, simtea ca nu e inteleasa. Se simtea goala inauntru. Inutila.

          Evoluau, dar doar pe strada aceea pavata. Ea se simtea singura, insa el era cel ranit.

          “Vrei sa-mi rascolesti toate amintirile, nu-i asa? Si totusi tu esti cel care ma vede o egoista” intreba Ana domolindu-si vocea. Ii venea sa urle, sa tipe si sa faca dreptate… insa era in zadar. Trebuia sa il urmeze pe drumul ce ducea la cafeneaua “lor”.

          Matei tacu. Si-a promis ca nu o va jigni. Dadu din cap ca si cum incerca sa scape de anumite imagini din minte.

          “Eram sigura ca vei face asta Matei! Eram sigura ca vei incerca sa ma scapi de arme! De ce?”

          El insa ramase tacut. Stia ca orice va spune o va durea.

          “Vorbeste cu mine!” ajunse sa se sperie chiar si ea de cat de tare  ridica-se tonul.

          Atunci Matei se opri brusc in fata ei, blocandu-i calea, isi ridica  bratele grele si obosite si se sprijini de umerii Anei:

          “Nu mai face asta niciodata! Tac pentru tine.”

          Nu intelese nimic, dar se simtea respinsa.

          ***

          “Masa noastra e ocupata” se gandea Ana multumita de ce vedea. Ii era frica sa se intoarca acolo unde candva erau unul, ea si Matei. Stia ca si pe el l-ar fi durut …

          Era chiar prima masa, cum intrai in incinta localului. Era afara, printre copaci. Totul arata ca un labirint, de aceea si era locul lor. Era complicat sa ajungi dintr-o parte in alta a gradinii cu masute de lemn. De aceea au ales mereu prima masa. Iubeau simplitatea, iar acel labirint vazut de ei , erau pentru oamenii care nu erau ca ei.

          O masuta de lemn, cu doua scaune din paie impletite ,de culoarea  scoartei de copac ascuns undeva intre doi brazi falnici si totusi tristi, acesta era locul… Prima masa, masa lor, era cea mai accesibila si totusi cea mai ferita de ochii lumii. Acum cativa ani stateau ore in sir tinandu-se de mana la masa aceea. Era locul lor.  Personalul localului ajunse sa ii cunoasca pe cei doi. Ei erau “mereu aceeasi” – mereu aceeasi masa, mereu aceeasi bautura, aceleasi maini incrucisate pe masa, aceleasi priviri …

          Pana si  silueta in armura care statea la intrarea in local ii stia. Era la fel de antic ca ei. Ea era indragostita pana peste cap de luptatorul din “otel ”, ii trecuse abia dupa 2-3 luni de la frecventarea localului aceasta asa zisa dragoste. El in schimb il detesta. Il detesta pentru ca era mereu acolo si se holba la ea, chiar daca nu ii vedea ochii. 

          “Nici nu il vezi, e gol pe dinauntru!” zambea Ana iubind sentimentul care il facea pe Matei asa gelos.

          Insa el ii juca doar jocul.

          “Nu imi place, e puternic. Poate e mai puternic decat mine” raspunse el, doar ca sa o faca sa zambeasca. Ea zambi.

         

          ***

          “E ocupata masa noastra…” de data asta reusind sa o spuna cu voce tare, incercand din rasputeri sa isi opreasca lacrima din coltul ochiului sa se prelinga pe obrajii arsi de soare.

          “Era masa noastra, era pentru simplitate. Labirintul… iti mai aduci aminte?” spuse toate astea uitandu-se direct in ochii Anei , de parca reusea sa ii citeasca gandurile.

          “Face asta pur intentionat” isi spuse in soapta Ana, eliberand lacrima  care oricum avea ca scop fuga de la locul unde s-a nascut.

          Si cu pasi marunti au pornit spre labirint… Nici unul nu stia care masa e sortita sa le auda povestirile dureroase.  Dupa slalomuri printre zeci de  mese, ajunsera in coltul gradinii, la o masa de patru persoane. Ea se aseza , punandu-si geanta rosie pe scaunul alaturat. El se tranti, putina viata nu mai avea in el… zambea fals, doar pentru ca era lumea care ii analiza. Isi dadu jos ceasul greoi de pe mana si il aseza pe masa, in stanga sa. Facuse gestul asta pentru a se elibera. Sau cel putin asa interpretase ea.

          “Ma vei cronometra?” intreba Ana uitandu-se la Matei care se uita insist la ceas, incercand sa destinda atmosfera.

          “Nu.” radea usor, Matei cautandu-si alte cuvinte .

          Cateva minute de liniste s-au asternut pe masa de lemn  cu patru scaune. Ca o pelerina a timpului trecut au actionat acele momente de liniste. Asaltata de ganduri prea puternice Ana tresari :

          “De ce m-ai sunat? De ce vroiai sa ne vedem?”

          Matei se uita inca in gol. “De ce am chemat-o?” se revolta in gand. L-a ranit atat de profund incat trebuia sa o stearga complet din viata lui. Prefera sa nu raspunda la intrebarea la care Ana stia oricum raspunsul.

          “De ce, Matei?” insista Ana.

          “Zilele astea m-am mutat, de pe Campului…” incerca sa rezume totul intr-o fraza Matei.

          Ana nu intelese nimic si nici nu mai era sigura ca vrea sa inteleaga ceva din ce urmeaza sa spuna Matei. Vazand ca se apropie chelnerul, isi puse zambetul dragalas care o facea de vis.

          “Cu ce va pot servi… Matei? Matei si Ana? Am stiut eu ca asa va voi reintalni si dupa 10 ani” zambea chelnerul imbatat de entuziasm.

          “Andrei! Chiar o intrebam pe Ana la intrare daca mai stie ceva de tine!” insa de falsitatea lui Matei , doar Ana era constienta.

          “Sa inteleg ca e aceeasi comanda, nu?”

          “Nu… adu-ne un meniu te rog” stramba jucaus din nas Matei de parca s-ar fi saturat de limonada cu menta in cei cinci ani.

          Ana, tot acest timp ramase tacuta, analizand fiecare miscare al lui Matei. Zambea.

          Meniurile au ajuns la masa exact la momentul potrivit. S-a ajuns la prea multa tacere… Aveau nevoie de ceva… Meniul.

          Ana rasfoia meniul haotic, orpindu-se din cand in cand asupra unei bauturi, la care gasea ceva ca sa nu o atraga. Intre timp Matei urmarea fiecare miscare, fiecare gest si fiecare clipire a Anei, urmarea cat de gratios i se miscau degetele lungi si subtiri printre foile de hartie murdare si uzate ale meniului in forma de ziar.

          “Si… te-ai mutat…” incerca Ana sa recontruiasca atmosfera de dinainte.

          “Da… m-am mutat, era nevoie”

          “Inteleg… era nevoie” accentua Ana , asteptand ca el sa se justifice.

          “Te-am cautat , nu doar ieri la telefon, ci si acum 4 luni. Eu eram numarul secret care nu stia daca sa iti vorbeasca sau nu.”

          Nu ii venea sa creada ce aude. Barbatul superior, arogant si “de vis” cum isi spunea demult, a ajuns invadat de sentimente  si rapuns de dor .

          “Te-am chemat sa vorbim. Vroiam sa aud din nou cat de mult ma iubeai candva “ isi infingea singur cutitul in rana Matei.

          “Matei, te rog…”

          “Imi spuneai asa doar cand stiai ca ai gresit, mai tii minte?” zambea el, cu durere pe fata.

          “De ce faci asta?”  dar nu il mai putea controla cum facea odinioara.

          “M-am mutat de pe Campului, am scapat de tot ce nu iti placea acolo, de masa aceea cu trei picioare, de scaunele pliante si de tavanul galben, insa am dat de jurnalul tau, bine infofolit in puloverul albastru de casmir. “

          Ana tresari. Casca ochii si incremenii.

          “De ce nu mi-ai spus? “

          “Matei…”

          “De ce nu mi-ai spus?”insista.

          “De ce rascolim trecutul?” incercand sa se apere, izbucni in plans.

          “Ca sa adorm noaptea, Ana, ca sa pot sa ma odihnesc” Matei devenise din nou barbatul ce-l intalnise Ana acum cinci ani.

          Tacerea iar se instalase, insa de data asta nu treptat, ci brusc, ca o ploaie de vara. Si incepea sa ploua…

          “Acum toti suferim, exact cum ti-ai dorit!” reprosa Matei.

          Ana se simtea vinovata ca isi dorea sa nu fie singura care simte durerea. Imuna? – in niciun caz, asta era doar o vaga impresie. . .

          Lumea din gradina isi lua lucrurile si pleca… Haos – urma furtuna. Doar ei ramasera pe aceleasi locuri asteptand curcubeul de dupa ploaie.

          “Sunt vinovata si nu am nici o scuza. Sunt ceea ce nu credeai ca pot fi vreodata.” Ana era dezarmata, nu mai cauta alinare, si  s-a expus .

          “Erai, Ana, erai…  Tind sa cred ca am trecut peste “dragoste” nu datorita, ci multumita tie!”

          “Nu spune asta, te rog. Pentru tine m-am intors din Roma. Stiu ca am gresit cand am plecat asa brusc, stiu ca te-am ranit si stiu ca acum dupa intalnirea de azi, totul se va schimba, indiferent daca in bines au in rau. “ Ana era disperata.

          “Dar Razvan?” intreba raspicat Matei.

          “Razvan era un episod din viata , Matei “

          “Inceteaza sa imi mai spui numele. Episod spui? Episod  de fiecare noapte? “

          “Nu. Aici gresesti.”

          “Am citit totul, nu am nevoie de explicatii acum, vroiam sa te vad, sa imi recunosti, sa imi confirmi ca acesta era motivul pentru care ai plecat la Roma defapt, nu acea bursa cu intreaga s-a poveste pentru copii” ajunse sa tremure Matei, dar nu stia care era adevarata cauza.

          “Te rog, ajuta-ma! Nu arunca vorbe doar ca sa te simti mai bine, te rog nu te minti. “ il implora Ana, dar fara success.

          “Ce e cu Razvan? A mers dupa tine? Ati locuit impreuna nu-i asa? A fost frumos Ana, dar care din noi a fost episodul?”

          “Am fost cu el pentru un motiv anume, Matei, nu ma judeca. Am petrecut serile impreuna pentru ca avea nevoie de mine. Nu m-a urmat si nu a incercat sa ma cucereasca. I-am oferit tot ce ii  putea oferi o sora”

          “Am citit tot Ana, stiu totul pe de rost!” Matei nu se mai putea controla.

          “Stiu ce am scris!” spuse Ana.

          “”Adoram sa stau in bratele lui, in timp ce imi citea poeziile pe care mi le scria, iar patul ne tinea in brate pana la rasarit, cand fugeam , dupa o noapte pe care nu o puteam compara cu niciuna de pana atunci” sora zici? Sunteti impreuna nu? “

          “Razvan a murit!” isi pleca capul, prea trista sa mai planga. Avea cancer. A murit inainte sa plec cu 2 zile. Eu eram prezenta feminina in viata lui. Niciodata nu ai fi inteles, pentru ca erai mereu orbit de aroganta si superioritatea ta. Existam doar noi  - tu si eu! Nu puteam trai asa. Am plecat pentru ca nu puteam suferi langa tine. Erau prea putine sanse sa ma sprijini intr-o asemenea situatie, asa ca am ales sa plec. Am pierdut mult, stiu asta, dar asa mi-a dictat atunci sufletul. Trei ani in care zi si noapte eram langa tine m-au orbit! Te iubeam mai mult decat orice. “

          Matei tacu. Indiferent de ce ar fi zis dadea dovada de imaturitate. O iubea, si a asteptat-o doi ani de zile, timp in care ea era la Roma, el crezand ca e cu Razvan. Si nu a incetat sa o iubeasca, dar acum, brusc, i se deschisera ochii si se vazu, asa cum nu se vazu niciodata. Ii era sila de ce vazu …

          Ploua… dar nu era ca in refrenele clasice pe care le asculta Ana pe autobus. Ploaia nu spala nici sufletul lor, nici ranile cauzate si nici dorul… Ploua.

         

II

          ***

Era  miercuri, 25 iunie, zi impara. Era ora 3 si 19 minute, clipea luminita rosie de la ceasul electronic de pe noptiera sa. Ploua ingrozitor. Ploua de mai bine de un ceas. Geamul nu era inchis, iar pe jos isi puse prosopul albastru,acum aspru, iar  candva al lui Matei, sa absoarbe picaturile ce intrau in camera sa.

Se intorcea de pe o parte pe cealalta aranjand pernele mereu in alta ordine. Luase de doua ori acel medicament pe baza de plante care de obicei o ajuta sa doarma. Transpira, dupa care ii era frig. Se gandea la saptamana ce a trecut. “De ce am facut asta?” rasuna in capul ei pe zeci de tonuri diferite… Egoul nicio data nu era prezent in situatii stanjenitoare. Acesta fugea, se refugia pana apa nu mai era tulbure si aparea in vise, cand avea nevoie de imaginatie.

Ii era frica sa adoarma, de cand se intalni cu Matei…  in fiecare noapte il visase. Lua acele medicamente sa adoarma rapid si sa nu apuce sa viseze, chiar daca inainte, cu ceva timp in urma isi interpreta fiecare vis, cu multa pasiune. Nu mai stia ce vrea, lumea ei din globul de cristal se distorsiona, traia acum intr-un cub mic si stramt, insa ii era frica sa recunoasca. 

Se gandea toata ziua la el, se gandea la cat de mult ii placea sa petreaca timpul cu el, cat de multumit zambea dupa fiecare clipire a ei, cat ii placea sa se uite ore in sir unul in ochii celuilalt fara sa scoata vreun sunet. “De ce am ajuns aici?” se intreba din nou… Fara a primi un raspuns, se infunda in pernele moi, cautandu-si egoul, prin vis.

***

Era  miercuri, 25 iunie, o seara oarecare. Era ora 3… Ploua.  Adormise fara sa isi planuiasca, undeva pe la 10. Tricoul rosu patat ramasera pe el, patul nu era facut, hainele murdare aruncate intr-un colt din camera dadeau un miros ascutit camerei. In surdina “Guns N Roses – Civil War” pus pe repeate incerca sa actioneze ca un plasture pentru usoarele zgarieturi pe care le-a provocat Ana la suprafata sufletului sau. El era distrus… la fel cum isi planuia dupa iesirea din local in urma cu o saptamana.

          Se trezi brusc. Somnoros si inconstient simti cum  ploaia a ajuns sa nu il lase sa doarma. Se ridica, tranti geamurile si se arunca in pat.

          “Perfect!” injura in gand mult prea nervos… “Ai distrus tot! Cat de fericit esti?” isi certa sinele. Insa rasunsul se pierdea undeva pe drum.

Simtea mai mult ca oricand ca are nevoie sa o auda. Ii era sila de el, iar daca lui ii era, Ana era mai mult decat dezamagita, gandea el.

          Se ridica din nou, merse la baie, in bucatarie, pe balcon, se opri pe hol si simtea ca nu mai are puterea de a se abtine. Se invartea in jurul mesei, bause doua inghitituri de apa, facuse pauza, mai bause, tranti sticla, si se tranti si el pe canapea. Realiza usor – usor ca trecuse o saptamana, - sapte zile in care a reusit sa isi faca praf psihicul si fizicul deodata. “Om?” urland se dezumaniza Matei in intuneric… Ii era frica sa se priveasca, se temea pana si de umbra lui care nu mai era aceeasi de o saptamana. “Om?” – incerca sa se convinga, dar in zadar.

          Abia ajunse Ana in oras, abia apucase sa respire acelasi aer cu el, abia o stia aproape si a ajuns, ca o fiara sa o devoreze. Inuman, dar responsabil totusi.

          Isi cauta telefonul si forma numarul ei. Nu mai conta ce ii va spune, era constient ca mai rau, nu poate fi.

          O voce ragusita ii raspunse abia dupa insisntente incercari:

          “Matei…”

          “Ana… pleaca te rog, intoarcete la Roma” plangea Matei.

          “Ce s-a intamplat? M-ai trezit sa ma rogi sa plec?”

          “ Da. Pleaca!” insista Matei.

          Urma o liniste de cateva secunde bune… in care respiratia Anei il ruga pe Matei sa nu mai spuna asta, niciodata.

          “Nu pot trai nici cu tine, stiind ca esti aici, si nici fara tine!”

          “Si eu sunt egoista? M-ai facut sa uit sa dorm, m-ai facut sa plang si sa imi aduc aminte cat de dura e viata, atunci cand credeam ca o sa ajung sa ii descopar partea dulce. Sunt o egoistam intr-adevar! Eu sunt cea careia nu ii pasa de ora la care suna, nu ii pasa de soarta si de povestea celui de langa el! Matei, imi era dor de tine, imi era dor sa stam impreuna pe malul lacului barfind ratustele. Pentru asta m-am intors, sa iti vad tavanul galben si sa iti critic scaunele pliante. M-am intors sa pot sa te prind de nas cand dormi, m-am intors sa te vad zambind. Fotografiile nu mai aveau culoare. M-am intors sa te am! Sa te recuperez… copil pierdut! Si pentru ce? Pentru a –mi infinge cutitul in inima inainte sa realizez ca imi esti dusman?”

          “Da… Stiu ca ai dreptate…” suspina Matei, avea nevoie doar de o clipa sa izbucneasca din nou in plans.

          “Vino la lac. La 4”

          Si tot ce se mai auzi era sunetul insistent al unui telefon inchis in graba…

          Totul parea ireal. Stia ca asta isi doreau amandoi, insa ca intotdeauna unul era mai slab ca celalalt.

          Uita totul. Uita cheile apartamentului si telefonul, a uitat tot ce era necesar, si fugi cat il tineau picioarele spre lac. Nu stia exact de ce ar crede-o pe Ana, nu stia de ce merge iar sa isi faca rau singur. Nu stia ce face si de ce face. Alerga.

III

          ***

          Incepu sa se lumineze. Matei era primul care a ajuns la lac. Cu privirea dezorientata o cauta pe Ana. Salciile parca ii asteptau deja, bancile goale ii chemau. In departare se observa o silueta de om, un cersetor semiadormit… undeva departe savura ultimul fum dintr-un muc de tigara cules de pe jos. Matei se simti mai singur decat atunci cand ii era sila de el… “Oare vine?... De ce nu ar veni?” se contrazicea singur.

          Isi arunca tenisii rosii si prafuiti la nici jumatate de metru de el, isi scoase sosetele gri – candva albe si se aseza in fund, langa marginea lacului. “Aici o astept!” se gandea Matei fara sa tina cont de cele intamplate anterior. Isi incrucisa mainile si astepta… Se ridica, se plimba in jur, descult si transpirat de la emotiile si fiorii ce ii dadeau tarcoale. Se aseza din nou si incepu sa isi roada ungiile… Nu se putea opri, abia dupa ce ii tasnira  sangele din degete. Ajunse sa isi suga propriul sange! Devastat de emotii, ajunse de necontrolat. Tremura cand o vazu pe Ana in departare…

          Era imbracata intr-o fusta pana in pamant, dreapta, albastra si lunga , si un maiou alb. Iubea combinatia aceea de culori. Ii amintea de cerul dinainte de furtuna. Ea doar asa mai exista, ca o combinatie!

          “Te-am asteptat!” ii spuse Matei sec.

          Ana insa a ales sa nu raspunda. Se apropie de Matei si il imbratisa de mijloc, punandu-si capul pe pieptul sa. Nu il stranse, insa il tinea. Matei amuti. Nu stia de ce face asta, ce trebuie sa faca si ce va urma. Ramase ca o stanca, cu mainile pe langa corp si privirea in pamant.