Adhara
1.
***
Se facuse deja toamna...era vara
aceea tarzie pe care nici dupa 24 de ani nu am uitat-o. O tin minte cu multa
precizie si acuratete. Adhara avea 24 de ani si 5 luni impliniti pe atunci si
era convinsa ca poate cuceri lumea. O si facea usor, usor, cu planuri bine puse
la punct si gandite exagerat.
Se simtea cea mai frumoasa pe
vremea aceea pentru ca avea la ea tot ce isi dorea un barbat. Locuia intr-o
camera din centrul unui oras suprapopulat - In chirie. Oglina cu masuță si
scaunul cu tapiterie cu efecte florale erau cele mai bune prietene ale ei...
Gramada de rujuri aruncate pe masa, semi adormite, de diferite nuante se
odihneau langa ojele uscate. Insa nimeni nu se intelegea cu paleta de farduri
de 70 de culori. Nimeni, dar nimeni. Nici macar ele intre ele nu se suportau.
Decurgea acolo un razboi antic, de cand s-au intalnit toate. Dar Adharei nici
ca ii păsa.
Nu ii pasa de nimic, de nimeni, niciodata!
Singura fiinta de care era atasata câtuși de putin era ea insasi, insa nici de
ea nu era multumita tot timpul - ba mai mult, cam nicio data!
Adhara era cea mai rebela
persoana pe care am cunoscut-o vreodata...(si trebuie sa recunosc ca nici eu nu
o cunosteam indeajuns). Era de o eleganta rara,dar si sarcastica, avea multa feminitate in ea, iar
asta se citea pe gesturile ei rare, rafinate si delicata.Toate astea se
intamplau cand era tratata ca atare de lumea de sus...In rest, foarte apucata,
iar despre orgoliul ei prefer sa nu va povestesc. ”Mâță” o alintau pe vremea
cand iesea la terasele fancy sa comenteze ”marfa”. Incepea sa vorbeasca... si
nu se mai oprea. Adeseori ii mai spuneam si eu ”scuza-ma ca te intrerup” ca sa imi exprim
parerea si primeam aproximativ 4 -5 secunde sa ii spun de ce am intrerupt-o.
Daca nu ma incadram in timp, ma resemnam.
In fine, prea irelevant...Adhara
era o persoana incredibil de nesigura - ca vremea, cum se spune altfel. Era agitata si
cum nu se simtea confortabila intr-o situatie, schimba peisajul. Ranea, lovea
cu ce apuca... cu cuvinte mari, dureroase, arunca in stanga si in dreapta. Era
exact ca restul persoanelor, insa putin diferita de ei, printr-un singur fapt:
arunca cuvintele in gand. Totul se intampla in capul ei. Nu rostea nimic.
Uneori ma intrebam oare ce batalie sangeroasa se desfasoara in mintea sa? Oare
cate cuvinte mor pe secunda? Oare cum sunt strivite sunetele imaginare? Stiam
exact cand se intampla asta in capul ei. Avea obiceiul de a sufla ultimul fum
in mod haotic si strivea mereu mucul de tigara de parca ucidea scrumul din
scrumiera... Mi-era frica sa scot un sunet in acele momente.
M-a ranit de atatea ori cu
gesturi...incat nu pot sa zic ca nu mi le mai amintesc... ba din contra, m-au
afectat atat de tare incat nu am sa le uit niciodata. De ce mai sunt prietena
cu ea in acest caz? Nu mai sunt. Nici nu stiu daca am fost vreodata prietene...
A sfarsit-o groaznic. Intr-o
balta de lacrimi si sange, undeva pe malul Marii Rosii, in Hurghada, Egipt. Si
cand zic ca a sfarsit-o , nu ma refer la moarte, (oricum se simtea ea
nemuritoare) ci la faptul ca a incetat sa mai fie ea...
***
Era luna mai, cand a simtit cu
adevarat ca e momentul ei. O duminica
tarzie, dintr-o saptamana aglomerata. Statea in fata oglinzii, pe scaunul ei
preferat si se stramba. Isi punea in minte intrebarea ”Cum as arata asa?” de
zeci de ori si apoi bufni in ras. Mai
purta din cand in cand in gand discutii filozofice despre nemurirea sufletului,
cu sinele, dar tot ce rasuna in camera era sfarsitul conversatiei haotice care
se termina mereu cu ”Nu-i adevarat!”, cu glas apasat si ridicat, cu sunete
alungite si intinse cateva secunde bune. Pe ea niciodata nu puteai s-o contrazici. Gresesc. Pe ea niciodata nu
vroiai sa o contrazic.( Asa e mai corect!)
.jpg)
Cum statea ea acolo, dominand
camera, ii veneau idei si idei. Unele periculoase, altele amuzante, unele
inspirate din romane, altele din filme. Chicotea de una singura si compara
viata ei cu acele situatii, cu visele ei.
O vreme
era obsedata de Franta anilor 80, purta
doar negru si fuma slim-uri pe strada, ca o diva decupata din revista Passe
Partout. Traia ceea ce simtea si era atat de mandra de asta. Iubea sa piarda
timpul la cafele lungi, interminabile impreuna cu cele doua prietene ale sale
si sa discute fel de fel de scenarii din filme. Li se pareau imposibile cum
personajele puteau renunta atat de usor la un lucru, la o persoana, doar pentru
ca asa era scris in scenariu. ”Ce fel de om trebuie sa fii?”se intreba ridicand din spranceana indiferenta Mia.
In acea
clipa Adharei i se luminase fata si parca simti furnicaturi sub piele. Se misca
robotic cateva secunde, se uita in stanga si in dreapta dupa care izbucni:
”Eu!” si toata atentia i se indrepta spre ea. Pana si copilul care plangea la
masa cealalta din cauza incisivilor care ieseau cu chiu, cu vai, incentase
pentru cateva secunde. Toti se holbau cu ochi cascati la Adhara, iar ea, vazand
atatea fete indreptate spre ea, izbucni din nou: ”Eu!”
A fost
pariul vietii ei. Pariu cu sinele (si dupa cum am mai spus mai sus, erau mari
dusmani ei doi)... A promis in acea zi de mai, in acea duminica tarzie, mai
exact in 12 mai, la ora 20.20, pe terasa localului Tabac, cu capul sus, mijind
ochii, tuguind buzele si adoptand atitudinea sa de superioara, cu față infumurata
ca ea va putea renunta oricand, la orice, cu usurinta...mai ales daca o
deranjeaza (insa ultima parte o soptise)...dupa care se aseza elegant pe
scaunul si stinse mucul de tigara in cel mai brutal mod.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu