…dupa 5 zile de cand am pierdut cartea cu povesti
Dupa zeci de ganduri jalnice si
mizerii organizate am reusit sa ma imbrac azi in ceva mai vechi decat mine. Ma
asteptam sa simt miros intepator de praf. Inodor. Oare unde e cartea?
Nu simt nici caldura, nici miros,
nici textura. Simt insa ca de nu ma asez din nou in pat, o sa cad. Se numeste
asta autofobie sau ma sperie purul gand ca nu stiu cum am ajuns aici, in aceste
haine, in acest pat, intre aceste incaltaminte si spre unde acum? Unde e
cartea?
Incerc sa imi recunosc greselile, incerc sa le refac, sa le
transform, sa le transpun, sa le plang, sa le mananc, sa le las, sa le ingrop.
Stiu cum , dar nu am cum.
- Aceasta poveste
era despre cum m-am lasat eu pacalita, de cel mai ticalos om pe care am avut
marea placere de a-l cunoaste -
Zambea cu ochii, zambea cu tot corpul si emana
incredere. Iar povestea fiind construita in jurul lui, ca personaj secundar, am
primit trasaturile ramase – copila naiva -
am crezut fiecare sunet, fiecare cuvant spus de el, si fiecare cuvant
construia in el o mica fereastra spre viitorul pe care il construisem in timp
ce demolam fiecare plan prostesc , crescut in sufletul meu imens.
Suna bine tot, mirosea a lavanda si
prospetimea radia. Poveste fara sfarsit …
Unde e cartea, nebunilor?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu