luni, 1 iunie 2015

De-a crima



Crima
Prea putin a contat cum incerca sa isi aranjeze gandurile dupa nuanta, cum statea pe spate privind fiecare pata de pe tavan  - erau mici detalii cu care se lupta zilnic. Rutina.
A vrut sa scape de deprinderile astea mecanice si sa se bazeze pe instincte – instincte primare. S-a facut femeie in momentul in care si-a aplicat cea mai inchisa nuanta de ruj pe buze si s-a suit pe tocuri. Da-o-n colo pe fetita naiva care inca respecta basmele.A fost fraierita de cateva ori.  Pana in acele minute erau totul ca la carte, un fel de oferta – cerere, un fel de “Zambeste, lumea te vrea vesela.” Halal social! Dar indifferent de ce se intampla in timpul zilei, noaptea le ruina. Mereu aceasi poveste, mereu aceleasi ganduri, impresii si sentimente false asimilate din nimicul care o inconjura tot timpul.
O “mana” imensa o scoase din real intr-o noapte de mai, ca in povestile de dragoste din cantecele enervante, doar ca asta era un hit expirat care sacaia fiecare om in parte, si masa de social in acelasi timp.
A fugit pana pe strada aceea aglomerata de autobuze si miros de gaze arse. Imposibil sa locuiesti intr-o metropola si sa nu iti placa aroma aceea asfixiatoare, mai ales cand te domina adrenalina. A sunat un numar scurt de taxi – si a asteptat 3 – 4 minute, dupa care a ajuns pe  acea strada cu un scop – unul bine definit. Si-a scos “arma” din geanta si a zambit, gandind atat de departe de realitate...
Urca vigilenta scarile putrede de la casa pabtrana  si la fiecare usor progres inima ii mai adauga o bataie in piept. Se confrunta doar cu acea frica de necunoscut. Nu a durat mult necunoscutul, 12  - 16 scari.
El  zambea – subtil, dar zambea!
S-au privit pret de cateva secunde unul in ochii ceiluilalt, adanc si plini de dorinte. Nu au scos un sunet, lasand cuvintele sa se aseze intre ei, dar degeaba, linistea urla.  Totul a durat o fractiune de clipire si au ajuns sa respire greu amandoi. Se sincronizau perfect, atat respiratia, clipitul, mainile, privirea, bataile inimii.  Imagineaza-ti un perpetuum mobile care merge, daca din inertie nu pricepi, dar functioneaza cu atata usurinta si nu pricepi cum…asa erau si acesti nebuni. Tortura!
          O eliberase usor – usor de haine, de accesorii, de inhibitii si doleante. O lasa pura si simpla, cat sa o poata soarbe din priviri. Fiecare parte era studiata in intregime , o umplea cu fericire, dor, agonie, dorinta sau refugiu, nu stiau unde se clasau mai bine.  Cauta sa se integreze in peisajul  care  ii era oferit de acea bucata roz de dantela care ii acoperea bazinul. Se puse in genunchi in fata ei, si se uita loial. Ea n-avea de gand decat sa ii confirme reciprocitatea momentului printr-un sarut usor .
-         O Doamne! suspina inchizand ochii
Se pierdeau sunetele prin incapere, dar el n-avea ochi decat pentru moment.
 Brusc s-au stramtat peretii si totul s-a micsorat. Aerul se imputina, iar lumina nu-si putea uza nici obscuritatea. Atunci au avut un moment de panica – si-au devenit niste fiare. Totul s-a impartit, s-a rupt intregul, s-a oprit masinaria care functiona din nu stiu ce motive, s-au deschis ochii, s-au muscat buze, s-au incordat muschii si totul s-a transformat intr-o lupta.  
Doar acel asternut poate spune cate a vazut, cate a simtit, cat sange a baut. Rupeau carnea unul de pe celalalt, in mod haotic si evident, curgea sangele si lacrimile de placere.
 Iar daca asta e fericirea, imi doresc si eu sa fiu devorata, sa ma termin usor – usor pentru totdeauna, nemairamanand nimic din mine, doar ca sa pot sa simt. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu