Patru
zile mi-a luat sa imi strang toate lucrurile de prin casa. Patru zile – in care
eram terminate psihic de piesele de la radioul mic din bucatarie care incerca
din rasputeri sa ma indeparteze de ganduri ucigatoare. Dar, pana la urma am reusit.
Am
trantit usa garsonierei noastre, asa cinematografic dupa care am stat sa ma
gandesc… Eram in fata usii de metal si realizam ca s-a terminat un capitol din
viata mea, pe care totusi trebuie sa il tratez cu mult respect, nu cu un
comportament de copil suparat. Asa ca am intrat din nou in casa, lasand
bagajele pe holul blocului, am plans si am salutat tot ce imi constituia viata
si lumea, am deschis usa suav, am iesit, am apropiat-o ca pe un ultim sarut
inainte de prapad, am intors cheia de doua ori in zavor si am plecat. Ce
ganduri aveam, nu pot sa iti spun… chiar nu pot, insa tinde spre o ploaie rece
cu miros intepator.
Mi-am
luat doar lucrurile importante cu mine si stiind ca nu ma voi putea intoarce
vreodata , am insistat pe detalii: o doza goala de Cola, cateva agrafe, un
ambalaj proaspat de la o ciocolata de casa, cateva haine , 2 tacamuri dintre care unul cu pitici, ceasul cu curea
lunga de piele si restul chestiilor cu care traiam.
Ma
ingreunau zecile de bagaje, dar la urma urmei erau viata mea. Am vrut sa schimb
locul, obiceiurile si orasul, asa ca am plecat la gara. Inainte de asta, am
spart cu multa hotarare borcanul nostru cu “Vama Veche” si am luat toti banii
stransi, convinsa ca nu mai vreau sa ajung acolo vreodata fara el, iar el nu
mai e.
Am
ajuns la gara, mi-am luat un bilet si asteptam ora potrivita.
Iubesc
garile. Agitatia de acolo ma face sa ma simt vie. Cata dragoste, cate lacrimi,
cate vise spulberate si dezamagire, cata tristete traieste acest loc.
“Aha! Deci aici se simte!” am zis-o cu voce
tare, fiind singura in zona. A trecut un
strain si a zambint, cel mai probabil auzindu-ma. A trecut pe langa mine si s-a
intors intrebandu-ma unde calatoresc cu atatea bagaje.
-
Maramures!
-
Frumoasa zona. Verde si pasnica.
-
Da!
Eram
plansa, distrusa, infometata , obosita, indurerata, si toate cele, doar de
conversatii cu straini in gara nu aveam
chef. Asa ca am grabit pasul, undeva mai departe pe culoar, si m-am
asezat pe o banca libera. Eram gandita, dar nu gandeam. Flashuri treceau prin
mintea mea si fragmente din amintiri frumoase.
-
Soarta! exclama strainul . Soarta asta!
-
Da soarta! M-ati urmarit. eram
revoltata
-
De ce tii in mana un ambalaj de
ciocolata de casa ? facea pe indiscretul …
-
Poftim???
-
Uite gunoiul in stanga ta ! Nu te
umple de amintiri , daca tot incerci sa scapi.
Am
crezut ca mi-a dat cineva in cap. Am mijit ochii si mi s-au umplut de lacrimi.
N-am raspuns ca nu mi-am propus sa plang. Dar imi venea sa ii spun sa mearga
naibii, sa isi vada de treaba lui. M-am intors subtil cu spatele la el si mi-am
pus castile-n urechi. Am fredonat jumate dintr-o piesa veche cand ma intrerupe
din nou.
-
Scuza-ma , cat este ceasul?
-
10.42
-
De ce ai venit cu 4 ore si ceva mai
repede la gara? Trenul tau pleaca abia pe la 2 si ceva… se uita la mine
zambind, radicand dintr-o spranceana cu ochii pe biletul din mana mea.
-
De aia!
-
Exact. De ce fugi? Uita-te la tine,
esti o persoana asa de…
-
Stiu! Sunt o persoana asa de
frumoasa, si desteapta, stiu domnule,
stiu!
-
Diferita - vroiam sa spun! Dar nu am
nici un dubiu ca nu esti frumoasa sau desteapta.
-
Bine! ma simteam prost. Am strans
buzele si asteptam sa continue.
-
Nu sti ce vrei de la viata asta,
asa-i? intreba cu atata incredere in el.
-
Nu! Acum nu mai stiu ce vreau.
-
Redreteaza-te copilo!
-
Nu pot!
-
Ce iti lipseste?
N-am raspuns. Nu stiam sa ma exprim.
Am suspinat.
-
Reformulez. Ceea ce iti lipseste e
identificat? Stii ce iti lipseste? Poti face rost de ea?
-
Nu!
-
Esti categorica. Deci stii ce cauti
sau ce iti lipseste, dar nu o mai vrei?
-
Nu. Nu e atat de simplu. E ca sic
and moare cineva, dispare de tot. Nu mai vreau de la nimeni ceea ce am primit
de la el si si de-as vrea, nu ar fi la
fel.
-
A murit? se intrista strainul meu…
-
Nu. E mai putin viu in ultima vreme,
dar nu a murit.
-
Tu il vrei inapoi, copila! Uita-te
in oglinda, uita-te la privirea ta…
-
Imi cer scuze, insa cred ca m-am
exprimat gresit. Nu vreau nimic inapoi. Nimic.
-
A fost el , EL-ul?
-
Ma bucur ca m-ati intrebat la trecut
asta. Am placerea de a o trece la toate timpurile.
Zambi
larg strainul, scarpinandu-se-n cap, semn ca ar mai avea intrebari dar stie
tot.
-
Aveti o poza impreuna? Mi-ar placea
sa te vad si zambind dintr-un motiv adevarat.
Atunci am zambit si am cautat in
telefon prima noastra poza impreuna, era sub un copac.
-
Sunteti frumosi! zambi satisfacut
-
Nu. Aici e trecutul la verb. Eram.
-
Copil prostut, m-a luat de dupa
umeri strainul si mi-a zis uitandu-se in ochii mei, tu…tu te termini cate putin
in fiecare secunda.De ce te lasi , copilo?
Am izbucnit in lacrimi, mi-am scos
cartea “ Invitatie la vals ” din
ghiozdan si l-am ignorat, citind.
M-a lasat in pace 10 – 15 minute bune, dupa care a zis ferm si raspicat
sa ii citesc exact fraza la care m-am oprit.
-
Cu voce tare, te rog.
-
“Marile dureri nu dor la început. Sunt mari pentru că deschid
o rană care nu se mai vindecă. Şi ai să citeşti zilnic de acum înainte, luni,
ani, secole ceea ce se petrece în sufletul meu, dacă nu vii să-mi iei mâinile
şi să descoperi în ochii mei marea dragoste pe care mi-ai sădit-o şi pe care nu
poţi s-o fărâmi orice ai face, pentru că e opera ta, nu a mea.”
-
Ia-o
aminte. Organizeaza-te.
Nu pierde ce simti!
Am fost
desfintata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu