Și... am promis imposibilul

Și... am promis imposibilul. Savurând vinul fierbinte cu multă portocală și scorțișoară mi-am adus aminte de gustul buzelor sale. Am oftat, pentru că nu am avut aprobarea sinelui meu să împărtășesc ceea ce simțeam. M-am ridicat brusc, făcând scaunul de lemn semi descompus să cadă. Privirile nedumerite nu au întârziat să apară... Și m-am așezat apoi rușinată de comportamentul meu prea samavolnic. Cum mă simțeam ? Goală.  Îl vedeam în fața ochilor mai clar ca niciodată, chiar dacă nu era acolo.  Mă priveam când pe mine, când pe el. Exista.Neavând răbdarea necesară, m-am ridicat de la masă, mi-am cerut scuze de la cei care mă însoțeau și am plecat. Am fugit spre casă ca o nebună, pentru că știam că asta trebuia să fac.Mi-am luat oglinda aceea veche, ciobită și prea plină de amprente în mână, am închis ochii pentru o clipă și mă așteptam la ce era mai rău.  – Asta a și urmat.Cu lacrimi în  suflet  și plină de ură față de mine, am lăsat cioburile să se zdrobească una pe alta, care cum apuca, doar pentru că așa nu mai vroiam să mă întâlnească  nici altcineva și nici eu.Eram pretutindeni  - el! Aveam amprentele mâinilor sale pe tot corpul. Cu lacrimi în ochi și cu sufletul zdrobit, am tras aer în piept, mi-am pus masca ce-o purtam zilnic și am pornit spre lume pentru a-l câștiga.

Urma o bătălie cruntă pe care trenuia să o câștig!