Zâmbesc

Prea  greu accept trecerea timpului... insa prea nemultumita sunt si de faptul ca nu se scurge mai repede. Sunt o impletitura de contraste... o bucata de  praf care vrea sa fie dus de vant. Insa vantul nu bate. Nu mai sunt nici brize si nici furtuni. Nu mai tine nimic cu mine.

Prea radical s-a schimbat totul. Prea brutal am fost lovita. Urasc sa fiu atinsa, atunci ce sa vorbesc de lovituri? Nu pot sa accept, dar nici nu pot face nimic sa schimb ceva.

Nu mai vreau nici pace, nici implinire sufleteasca, nici oameni zambitori. Vreau ca toti sa simta ce simt eu. Vreau ca toti sa aiba lacrimi in ochi si durere in suflet, doar pentru a simti ce simt eu. Se varsa egoismul din mine si nu mai vad in fata ochilor nimic, doar negru... mult, mult intuneric.

Zambesc, pentru ca asta imi e dat sa fac! Rasuflu usurata dupa fiecare pas, dupa fiecare clipire, pentru ca asa zisa lume ma vrea fericita. Stiu, chiar sunt convinsa ca lor nu le pasa de ce simt, ci de ce vad. De aceea pot sa zambesc. Si ce daca nu e zambetul meu? Cine ma intreaba unde e al meu? Al meu s-a sters... a existat, dar a fost rapit. Recunosc faptul ca nu am miscat un deget sa il recuperez. Pentru ce am nevoie de un zambet adevarat, daca nici cei mai apropiati nu stiu sa aprecieze, sa diferentieze sau sa multumeasca un asemenea dar.

Mi s-a mai zis ca sunt o lașă! Ei și? Cine observa asta? O persoana, dintr-un milion. O persoana careia oricum nu ii pasa , ci vorbeste doar ca sa nu taca.

Sunt impotriva lumii, impotriva falsitatii, sunt pentru demnitate, orgoliu si iubire! Cine ma crede? Nimeni. Nimeni nu vede vreo conexiune intre cele trei elemente... pentru ca nimeni nu apreciaza cele trei elemente indeajuns.

Sunt impotriva lasitatii. Sunt impotriva raului. Sunt pentru fericire. Exist pentru iubire. Traiesc pentru a putea vedea zambetele adevarate, naturale si mult prea implinite ale unor oameni care nu au fost inca jefuiti de acest minunat dar efemer.

Ei inca zambesc...