miercuri, 19 iulie 2017

Absolut neconturat

 

Eram pentru a doua oara cu avionul, asta daca nu socoteam si intoarcerea din Londra, de la cea mai buna prietena a mea.  Avem emotii vizibile si nu pentru ca stateam langa geam, ci pentru ca eram exact langa persoana cu care doream sa imi petrec tot restul vietii. Clipeam intens si respiram mai greu decat de obicei.
Povestea asta e despre cum se scrie destinul.
Eram in tricoul alb semitransparent cu Rolling Stones si cu cei mai lejeri pantaloni gasiti in dulap. Urma un drum scurt - o ora jumate si eram la mare. El era in dreapta mea, confuz de fericit, si se uita la mine, se uita ... tin minte perfect privirea aceea - mereu se uita cu atata drag.
La un moment dat ma intrebase daca ma deranjeaza aerul conditionat, insa nu apucasem sa raspund: Amandoi izbucnisem intr-un ras isteric, provocat de spusele domnului din spatele nostru.
Timing perfect, de fiecare data. Incetasem sa analizez reactiile similare. Aveam un ritm atat de simplu, iar mecanismul la fel de complex.
I-as fi spus ca nu imi doresc nimic cand ajungem, doar un pahar rece si sa privim marea. Sa ne ameteasca briza si sa ne simtim textura pielii.
Stiam insa ca e mai bine sa nu-i spun nimic.
Am ajuns pe la 1. Camera impecabila. Pat matrimonial, baldachin, un mic frigider, obloane venetiene si noi doi. M-a luat in brate, a suspinat usurat si-a zis:
- Tot ce-mi doresc e sa stam sa privim marea, savurand ceva rece, sa inspiram aerul sarat si sa te tin in brate.
Am zambit. I-am confirmat. Mi-am confirmat.
Destinul meu e din amprente. Destinul meu n-are cuvinte.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu